Playing dirty

Capitolul 18.

O bestie fără suflet.
★

În seara precedentă, știu că am adormit în brațele brunetului la scurt timp după conversația noastră și totuși, m-am trezit singură în dormitor. Xander mi-a trimis un mesaj pe la prânz, întrebându-mă dacă m-am trezit și anunțându-mă că o să fie plecat toată ziua deoarece are niște treabă.

   Am avut cursuri până la ora 2 astăzi, am trecut pe la spital pentru a-i aduce lui Bree niște mâncare, pentru că cea de la cantina spitalului era mult prea dezgustătoare, iar albăstrica încă nu își dorește să plece de lângă iubitul său, care se simte mult mai bine.

   După ce am venit de la spital, m-am decis să ies la alergat în parcul din apropierea campusului.

   Nu știu câte ture am dat parcului, dar atunci când am simțit că picioarele sunt pe cale să-mi cedeze, m-am așezat pe o bancă, pe care se întâmpla să stea și o doamnă în vârstă care citea liniștită un ziar.

   Am stat câteva minute pe bancă, privind fascinată apusul când am fost trezită din transă de telefonul meu, care suna de zor.

   –Hei, steluțo! Aud din nou acel apelativ stupid pe care Xander mi l-a pus și îmi dau iritată ochii peste cap.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, Xander mi-a pus prea multe "apelative".

   –Bună și ție, Alexander! Răspund sarcastică și pot jura că și-a dat ochii peste cap.

   –Unde ai dispărut?

   –Am ieșit puțin prin parc.

   –Ok. Întrebare fulger: pizza sau paste?

   –Pizza.

   –Ok! Grăbește-te sau tu plătești! Îmi spune și nu mai apuc să-i răspund, pentru că-mi închide telefonul în față.

   –Idiot! Murmur zâmbind amuzată.

   –Iubitul tau? Sunt luată prin surprindere de întrebarea doamnei de lângă mine. 

   –Prieten.

   –Băiatul acesta...simți ceva pentru el, nu?

   –Poftim?

   –Dar îți este teamă că într-o zi va pleca. Răspunde meditativ.

   –Nu îmi e teamă! Și cu siguranță nu simt ceva pentru el. Mă apăr, fiind încă șocată din cauza celor auzite.

   –Poți să te minți singură cât vrei, dar eu cunosc adevărul. Te simți atrasă de el, de pericolul pe care îl simți în jurul lui și totuși, îți este teamă că într-o zi va vedea cine ești cu adevărat.

   Vorbește cu privirea ațintită la lacul din fața noastră, în timp ce eu am rămas stană de piatră. O privesc atentă și dintr-o dată chipul ei îmi pare cunoscut. Doar că nu pot să-mi dau seama de unde.

   –Ne cunoaștem?

   –Asta e irelevant, scumpo. Văd în tine un suflet chinuit. Erai singură, prizoniera propriei minți, ce încasa lovituri peste lovituri și care tot găsea putere să se ridice. Ești plină de cicatrici, unele de mult vindecate, iar altele care încă sângerează.

   –Cum de știi toate astea?

   –Altă întrebare irelevantă.

   –Ce naiba?!

   –Dar asta nu e un motiv să renunți! Ai să pierzi persoane importante, o să te prăbușești de multe ori și o să ai inima bucăți. O să pierzi totul pentru o clipă. Dar el te va proteja, chiar dacă lupta pentru iubirea lui o să fie și mai aprigă.