Artiști Pierduți

Amintirile Dor

Niciodata nu am sa inteleg cum unele persoane pot fii bucuroase, chiar nerăbdătoare, pentru prima zi de scoala. De ce ai vrea sa te intorci intr-un mediu plin de profesori enervanti, adolescenți inganfati ce nu stiu sa isi tina nasul in problemele? Plus sa nu mai precizăm trezitul de dimineata care e un chin imens.

Pe scurt, un nou inceput de an scolar e ceva orobil pentru mine.

Daca până acum gândul că mă voi reîntâlni cu cei pe care ii numesc prietenii îmi însenina ziua; gândul că voi ajunge acasă și îmi voi vedea părinți stând la masă și discutând despre viitor îmi aducea zâmbetul pe buze si modul cum totul se apropia de acea perfectiune pe care toata lumea credea ca o detin ma facea sa vreau sa traiesc fiecare zi din plin, in momentul actual era doar o fantoma a trecutului.

Acum după inițierea procesului de divorț, după gândurile si alegerile crunte ce a trebuit să le fac, modul in care ce grupul meu de prieteni, lucrul pe care il numeam a doua mea familie s-a destrămat pur și simplu simt cum toate motivele de a traii s-au spulberat. Cum sufletul meu a murit încet și sigur din cauza miilor de răni ce le-a tot primit, răni ce s-au adâncit și l-au distrus încet .

Viata mea odată plina de culori a ajuns sa devina un tablou in alb si negru, și parcă nimic nu mai are sens, nuantele amestecându-se intre ele si facand totul un dezastru.

Nu, gata cu gânduri negative. Nu e ca si cum viata mea o sa ramana pe veci asa; sau cel putin asa imi place sa ma mint atunci cand dorinta de a sfarsi totul incepe sa isi faca prezența.

Si cum spuneam, azi e prima zi de liceu, și în același timp ultimul meu an de liceu. Un singur an, iar apoi ne vom lua zborul spre necunoscutul înfiorător și vom zbura la altitudini înalte sau scăzute, încercând să ne decidem viitorul.

Toți spun că ultimul an e anul în care se va decide totul și trebuie să dăm ce e mai bun din noi.

Asta era problema majoritară a elevilor. In general astea erau problemele majoritare ale adolescenților; modul cum arată, daca vor merge la petrecere în weekend sau nu, ce note vor lua sau ce vor face cu viitorul lor. Până in urma cu putin timp astea erau și problemele mele. Probleme pe care niciodata nu am crezut ca le voi duce lipsa.

Nici macar nu stiu cand am ajuns in curtea liceului, holbandu-ma la imensa cladire, incercand sa ma acomodez cu sentimentul de nostalgie ce ma loveste din plin. Sa ma mint pe mine si pe cei din jurul meu ca singurele mele probleme sunt cele obișnuite asemanatoare cu a celorlalți adolescenților.
Încercând să las toată suferința și durerea ce parca se hrănește cu mine, la o parte.

Cu coltul ochiului imi pot vedea persoanele pe care iubesc sa ii numesc artisti, cum se îndreaptă spre mine cu pasi leneși.
Nu pot nega durerea ce isi face usor casa in sufletul meu atunci cand realizez ca in loc de cinci zambete luminoase, spre mine se indreapta doar doua, usor forțate si pline de oboseala. Era ca o durere surdă, nu stiam de unde vine si cât va ține, zici că primeam câte un pumn în burtă de fiecare dată când realizam că ne-am destrămat și îndepărtat unii de alți.

Și oricât de mult încerc nu pot să mă obișnuiesc cu gândul că John si Em au dispărut, au plecat și ne-au părăsit împotriva voinței lor. Destinul i-a luat de lângă noi fără să i-a în considerare că ne va distruge încet.

Însă Dominico și Mirren înaintează acum spre mine zâmbind amândoi dar pot observa cu usurinta tristețea în ochii lor de parcă am fi avut toți trei aceleași gânduri.

Stai, doar doi? Unde este mica Josie?

Sunt luat prin surprindere de o greutate ce se arunca pe spatele meu de parcă o maimuțică nu avea ce face decât să se urce pe mine, imediat campul vizual fiindu-mi intrerupt de o manta de păr auriu precum însuși aurului topit, iar mirosul de trandafiri imbatandu-ma usor.