I can't help but want you (boyxboy)

37

chipul lui.

(...)

În momentul în care aud că-l puteam vizita pe Leo, inima mi se opri în loc. Nu am mai așteptat nici măcar un moment, doar am fugit spre școala Avei și am vorbit cu diriginta ei încât să-mi permită să o iau și direct la spital dus am fost. 

Inima îmi bătea precum o nebună, de parcă mai avea puțin și-mi ieșea din piept. Îmi era atât de dor să-l revăd, indiferent că el era conștient sau nu– voiam să-l văd. Trecuseră două săptămâni, două săptămâni blestemate de când el ajunsese în patul acesta… dar deși încă nu era nici o diferență, iar informația încă era ascunsă până în momentul procesului juridic, în sfârșit ne-au permis să intrăm și să vedem starea sa.

Orice legat de el îmi era suficient. Îmi era atât de dor de dânsul.

Cu pași mici, intru în interiorul salonului. Totul era învăluit într-o culoare anxioasă de alb, iar energia pe care o primeam din împrejur, îmi lăsa doar un gol adânc în stomac. Privirea mi se plimba pe toți pereții goi, dar de un alb strălucitor, dar îmi era mult prea frică să o mut înspre el.

De fiecare dată când mă gândeam la el, mintea-mi era bulversată de două imagini. Cea a zâmbetului său, mult prea divin pentru lumea aceasta. Îmi încălzea sufletul și îmi înmuia genunchii. Și cea a corpului său pe jumătate neînsuflețit, acoperit doar în sânge și vânătăi din brațele mele. Cumva, acest lucru îmi lăsase doar o frică stupidă, o frică vagă că poate el era în acest moment așa cum l-am văzut acum două săptămâni, deși știam ca este imposibil.

Îmi era frică să mă uit la el.

Ava fugi repede spre patul său, lăsându-mă singur în mijlocul încăperii. Privirea îmi era țintuită înspre podea, frica fiindu-mi și mai accentuată. Oricât de mult îmi doream, nu puteam să-l privesc. Nu puteam să-mi găsesc curajul de a îl privi pe el. Nu puteam să îmi scot imaginea sa de pe retină, iar corpul îmi înghețase în loc.

— Leo, trezește-te, șopti Ava cu vocea tremurândă. Suntem noi aici, eu și cu Chris… trezește-te.

Și deși înțelegea gravitatea situației, avea încă o speranță oarbă. Spera ca fratele ei să se trezească și deși știa deja că Leo era în spital de două săptămâni, acum văzându-l în realitate: era diferit. Chiar era mult mai diferit decât ceea la ce m-am așteptat. Durerea era mai pronunțată, iar faptul că el nu era, se simțea atât de real. Inima îmi era sfâșiată de cuvintele roșcatei și de glasul ei îndurerat.

Începuse sa plângă. Nu zgomotos, nu tare, nu puternic. În liniște, în timp ce uneori câteva suspine greoaie îi scăpau buzele. În timp ce palmele ei mici se încleștau dureros în rama de fier a patului de la spital. În timp ce se abținea prea tare din a nu lăsa la iveală un plânset lung și dureros. 

În timp ce încerca să fie puternică.

Privirea mi-o mut cu greu înspre patul lui, iar totul din mine îngheață. Buzele mi se întredeschid, dar rămân blocat pe loc, fără șansa de a mai spune ceva. Arăta atât de… diferit. Aș vrea să mă apropii de el, dar parcă nu mai aveam putere asupra propriului meu corp. De parcă imaginea sa era mult prea mult pentru mine.

De parcă nu era el, ci un spirit de-al său. Arăta atât de… schimbat.

Înghit de câteva ori în sec încât să-mi pun gândurile în ordine, dar totuși, totul era un haos total în mintea mea. Nu mai știam ce să înțeleg, nu mai aveam încredere nici măcar în propria persoană. Părea calm, iar cumva acest gând îmi oferea un drop de liniște. Acum cel puțin nu suferea, nu mai era nimeni care să-l facă sa sufere, iar acest lucru era tot de ce aveam nevoie în acest moment.