I can't help but want you (boyxboy)

2

ardei.

(...)

— Vezi că au de dat examenul la engleză, iar tu trebuie să-i înveți pe bune, îmi spuse directorul în timp ce mă ajuta să găsesc clasa unde aveam să am ore, deși se vedea că mai mult mă urmărea.

Singura persoană care știa din școală cine sunt cu adevărat era desigur directorul. Nimeni altcineva nu avea voie să știe – mă rog, condiția tatei era să nu explodeze nici un scandal, astfel că teoretic puteam să-i spun oricui cine sunt cu adevărat. Dar se știa prea bine că dacă avea să se afle cine sunt, șansele să nu fie o temă de discuție mondială, erau al naibii de mici.

Am primit și un nume de familie fals și o vârsta falsă. Dacă spuneai că aveam 23 ani în modul în care arătam – nu te-ar fi crezut nici Dumnezeu. Mă rog, prima zi mai complicată, după puteam să replic cum arătam ca profesor în fiecare zi doar dintr-o bătaie de palmă. Problema era alta... nu țin minte absolut nimic din ce mi-a spus tata, deci o să încerc să mă conduc după intuiție. Sper totuși să nu fac o tâmpenie, deoarece aș fi mort.

— Bine, răspund sec.

— Te rog să te comporți normal, deși tatăl tău m-a asigurat că nu vei face nimic prea... extra. Nu este nici cea mai bună clasă, dar nici cea mai rea. Poți să te aștepți de la orice, dar sunt doar copii, dar nu le răspunde înapoi. Ca în orice clasă, există și elevi problemă, iar sfatul meu este doar să nu te pui cu ei. Este singura ta clasă, dacă dorești mai multe mă poți anunța, dar ți-am pregătit un orar mai lejer inițial.

— Înțeleg.

Ne oprim în fața ușii – o ușă simplă, probabil dintr-un lemn ieftin sau chiar o imitație de lemn, de un maroniu deschis și bărbatul mă privește nesigur. Probabil tata îi băgase pe gât o serie de reguli foarte extreme și era speriat săracul. Nu are motive nimeni de ce să nu mă creadă în stare.

Nici nu mai pierd timp, intru în clasă, trântind ușa în fața directorului. Nu voiam să fiu nesimțit – nici pe departe, dar preferam să fiu o persoană mai independentă fără cineva pe capul meu. Toate privirile din clasă erau rapid îndreptate spre mine, fiind examinat din cap până-n picioare. Poate trântisem ușa mult prea tare, cred că s-a crăpat puțin.

— Bună ziua, dragii mei elevi, îmi dezmorțesc palmele și cu pași scurți mă apropii de catedră. Am auzit că vă place engleza, astfel că eu sunt noul vostru profesor... profesoara se simte puțin rău și până va veni ea, eu o să mai animez atmosfera pe aici, afișez un zâmbet scurt, încercând să-mi fac o prezentare de început.

Privirea îmi zboară spre biroul profesorului, spre locul de care eram cel mai îngrijorat. Inițial când am venit aici fusese un birou vai de viața sa și un scaun de piele jupuit, dar se pare că am avut parte de câteva modificări minore. Doamne ajută, deoarece nu prea aveam de gând să mă așez pe scaunul care fusese înainte – probabil fusese contaminat cu gândaci.

Din cauza faptului că tata îmi făcuse o înfățișare de toată jena, mă puteam folosi doar de personalitate pentru a-mi crea o impresie bună. Nu voiam ca elevii mei – chiar ironic sună, mulți dintre ei nici nu sunt cu 5 ani mai mici decât mine – să aibă o părere proastă despre mine. Nu era ca și când m-ar afecta foarte tare, dar nu-mi plăcea cum suna ideea. Chiar dacă acesta era scopul tatei ca cică să mă învăț minte, dar realizasem și fără "pedeapsă" că am făcut un rahat.