I can't help but want you (boyxboy)

19

Căldura brațelor tale.

(...)

În fața mea erau ceilalți doi membrii ai familiei Wallace– tatăl meu și mama mea. Aveau un zâmbet șters, probabil și de aceea nu eram foarte entuziasmat de veștile pe care urma să le primesc, însă doar îmi mușc interiorul obrazului și afișez și eu un zâmbet pe chip la rândul meu. Însă, în comparație cu ei, la mine pe față se citea confuzia, în timp ce la ei puteai observa expresia chiar tristă.

— S-a întâmplat ceva? Pun întrebarea reticent și mă prefac că nu am observat că ar fi ceva de rău.

Mama îmi întinde cu mâna tremurândă o hârtie.

— Scuze că am ținut ascuns față de tine asta… dar nu știam cum să-ți spun. Aș fi vrut să găsesc un moment mai oportun, dar nu mai putem ascunde asta față și de tine, ar fi incorect.

Îi privesc nesigur și înghit în sec.

— Probleme în afacere? Murmur întrebarea confuz.

— Mi-aș dori să fie asta în schimb, comentează tata mai mult pentru sine și își întinde palma spre mâna mamei.

Deschid hârtia și găsesc un control medical. Nu mă știam cu spitalele, dacă aveam nevoie de ceva control sau Dumnezeu știe, se clarifica întotdeauna secretara tatei. Mă rog, aproape întotdeauna, ultima dată am fost pe cont propriu cu Leo. Dar drept verdict– tot ce era scris pe foaia asta erau doar litere la întâmplare pentru mine.

— Nu înțeleg, le răspund sincer și îmi trec privirea printre rânduri.

O mulțime de cuvinte complicate, cuvinte pe care le vedeam chiar pentru prima dată în viață– oricât de mult aș vrea să înțeleg, nu puteam. Observ totuși numele mamei.

— Citește aici, îmi arată tata cu degetul arătător spre un colț de hârtie.

Iar aici cuvântul "cancer" îmi sări în fața ochilor.

— Poftim? Reușesc să pronunț întrebarea, clipind apăsat, încât să mă asigur că ceea ce citeam era chiar ce trebuie.

— Am cancer, Chris. Doctorul mi-a mai dat jumătate de an, zice mama cu vocea slăbită.

Strâng hârtia în palmă, simțind cum palmele îmi deveneau tot mai slabe.

— Nu… de când?!

Îmi ridic privirea spre mama, care nici nu mai îndrăznea să mă privească. Îi strângea palma tatei puternic, putând realiza durerea de pe chipul lui. Femeia, în schimb, avea un zâmbet– unul pal, șters, dar cel puțin zâmbea. Se vedea că o durea: poate chiar durere fizică sau emoțională, însă încerca să fie puternică.

— De acum 4 luni am aflat, îmi răspunde sincer, făcându-mă să mă ridic în grabă de pe scaun.

— Și eu de ce aflu abia acum! Mamă, pronunț ultimul cuvânt doborât. Nu poți să mai ai 10 luni de trăit și să-mi spui abia peste 4, șoptesc rănit.

— Nu știam cum să-ți spunem, Chris, ne-a fost greu și nouă.

— Am 23 de ani, nu 12! Ce a fost greu? Cum naiba cancer? La ce? Care sunt șansele? 

Tata oftă.

— La creier. Șansele sunt foarte mici, aproape nule. Este mult prea târziu, dar putem cu medicamente să lungim cât se poate de mult timpul.

— Ne pare rău că nu ți-am spus, dragule, zice mama și zâmbește sec. Nu voiam să simți că este de datoria ta să îți petreci timpul doar cu mine, ai și viață personală și ai și problemele tale.