11

1.1K 100 82
                                    


El.

(...)



Nu am putut să evit nonstop din a îl suna, deoarece sentimentul de vină mă mânca pe interior. Înghit în sec, întins pe banca din parc și privind imaginea lacului din fața mea liniștit – locul era destul de apropiat de școala mea, ceea ce m-a mirat destul de mult. O întâlnire cu Derek… asta va fi inconfortabil.

Nu știam absolut deloc cum să-i spun subtil că eu chiar nu pot și nici nu vreau să fiu cu el. Nu-l plac, nu voi fi în stare să văd altceva în el decât cel mai bun prieten – la fel cum nu sunt în stare să-i spun adevărul. Dar mă simțeam atât de vinovat, aveam impresia că îi rănesc sentimentele, iar ultimul lucru pe care mi-l doream este să-l fac pe bărbat să se simtă prost.

Simt o atingere moale pe umăr și aproape tresar, dar când mă întorc îl văd pe Derek. Chipul îi era conturat de un zâmbet larg, pe care chiar încerca să-l ascundă, însă se abținea cu greu. Fața îi era luminată de soarele care mai avea ceva până să apună, iar ochii aveau o sclipire aparte. Schițez și eu un zâmbet scurt pe buze drept răspuns și mă ridic.

— N-ai așteptat mult, nu? Mă întreabă.

— Am așteptat vreo 10 minute, nu te-ai grăbit deloc, îl lovesc la mișto în braț cu pumnul și cu brațele în buzunar mă pornesc fără să-l aștept.

El fugi puțin ca să mă prindă din spate.

— Mă bucur enorm să te văd! Este ciudat să ieșim pur și simplu… doar noi doi așa, dar chiar mă bucur că ai acceptat. Nu am putut să nu zâmbesc tot drumul, murmură ultima propoziție și afișă un zâmbet larg până la urechi.

— Yeah, răspund sec. Este un lucru nou.

— Deși te știu de atât de mult timp, acum sunt atât de emoționat încât parcă nu te știu deloc.

Îmi întorc privirea spre el și-mi arcuiesc o sprânceană.

— Emoționat? De ce? Nu am de gând să te mănânc.

Se strâmbă scurt și își mută privirea jignit.

— Acum știi că te plac, nu vreau să fac o impresie proastă. Tu pe mine mereu m-ai impresionat, se bâlbâi mai mult, în timp ce-și frământă degetele. Eu sunt cel mai mic, nu sunt cine știe ce, dă din umeri și își strecoară degetele în buzunar.

Îmi dau ochii peste cap și îl mângâi peste cap, ceea ce-l făcu să-și ridice privirea.

— Doar taci, suntem aceiași prieteni de acum câțiva ani și știi totul despre mine. Nu te stresa degeaba, dacă suntem acum aici, atunci ar fi bine să nu ne plictisim.

Își trece degetele prin păr și surâde. Obrajii îi căpătă o nuanță roșiatică, iar colțurile gurii i se ridică într-un zâmbet.

— Bine, atunci fac eu cinste cu un suc. De mere, desigur, preferatul tău, surâde entuziasmat.

(...)

— Cafeneaua asta este aproape, am ales ceva mai puțin cunoscut, deoarece știu că nu-ți place atenția, îmi zice și îmi întinde telefonul său, probabil arătându-mi ceva.

Dau din cap și zâmbesc scurt – nici nu eram atent, în timp ce sorbeam o gură din sucul meu de mere. Nu eram o vedetă, însă tot mă mai recunoștea lumea, iar faptul că dacă intram într-un restaurant mai popular, neapărat se găsea cineva care sa realizeze ca sunt un Wallace. Nu vreau oameni care să se învârtă în jurul meu doar ca să-mi facă pe plac, m-am plictisit de ceva timp de ei deja. Poate tata era perfecționist, dar pe mine fix greșelile mă amuzau.

I can't help but want you (boyxboy)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum