I can't help but want you (boyxboy)

20

Obsesie și dragoste.

(...)

Pășesc și ultimele scări, atingând în sfârșit asfaltul mult prea iubitei –sarcastic– mele țări natale. Poate exagerez– asta și făceam, însă două săptămâni departe de acest loc m-au făcut să realizez cât de multă conexiune am cu acest loc. Cât de bine mă simt acasă, chiar în propriul pat, deoarece oricât de mult am încercat să mă distrez, mai mult eram obosit emoțional. Îmi simțeam buzele uscate, iar pieptul sub presiune. Respirațiile îmi erau haotice, nu suportam zborul, iar acest sentiment s-a simțit mai puternic decât niciodată.

Afară vremea nu era foarte bună, cerul fiind plin de nori grei. Câteva picături loviră rapid asfaltul, lovindu-se ulterior și de pielea mea dezgolită– un sentiment rece și neplăcut, chiar un fior, prelingându-se pe șira spinării. 

Voiam în patul meu, nu am realizat niciodată cât de inconfortabil mă simțeam să dorm altundeva. Nu am realizat niciodată cât de ciudat este să fii în alt loc și să nu cunoști pe nimeni, deși toți te cunosc pe tine. Oricât de mult îmi doream să profit de timpul acesta petrecut cu mama, mă regăseam doar pierdut printre gânduri.

Pe cine încercam să mint eu? Nu voiam în patul meu. Chiar hilar! Cel mai bun somn din viața mea îl avusem în patul lui Leo, acum două săptămâni. Încă simțeam căldura brațelor sale în jurul meu, iar pielea îmi zvâcnea dureros în lipsa sa. Oricât de mult vorbisem prin mesaje sau chiar apeluri, nimic nu era suficient. Mă trezeam de multe ori printre propriile amintiri, în timp ce îmi treceam buricul degetelor peste buze, în așteptarea sa.

Nu duceam dorul țării mele, era ultimul lucru de care-mi păsa. Duceam dorul oamenilor din această țară, iar când pronuțam cuvântul oameni, imaginea lui Leo este cea care-mi apărea în minte.

Dar un lucru era clar– corpul meu consideră sexul cu roșcatul focos mult prea bun de doar gândul la bărbatul cu zâmbetul strâmb îmi stătea. 

Și cumva, doar gândul nopții de acum 2 săptămâni mă mai ținea viu. Doar amintirea degetelor sale plăpânde pe pielea mea, doar amintirea buzelor sale moi peste ale mele, doar amintirea respirației sale fierbinți trezea ce era mai bun în mine. 

— La ce te gândești, Chris, vezi să nu cazi, îmi atrage atenția tata, trezindu-mă din tranșă.

Îi zâmbesc doar scurt drept răspuns, fiind atent la lucrurile din fața mea. Avuse dreptate, aveam o mulțime de bagaje chiar acum stând haotic aruncate în fața mea, iar dacă nu m-ar fi atenționat tata, aș fi fost prea cu capul în nori.

Dar nu aveam de ales– picăturile de ploaie încă loveau agresiv pământul de sub picioarele mele, simțindu-mi corpul cuprins de un aer friguros, încercând cu greu să mă abțin să nu tremur.

Și el își ținuse promisiunea, probabil nerealizând niciodată cât au însemnat acele cuvinte care nu au fost în gol pentru mine. Mi-a promis că atunci când voi deschide ochii, el va fi lângă mine. Când am deschis ochii, primul lucru pe care l-am văzut a fost claia nepieptănată de păr de pe fruntea sa. Mi-a promis că atunci când voi înceta să plâng, el va fi în continuare lângă bine. Când am încetat să plâng, el era lângă mine, cu degetele sale înfierbântate pe obrazul meu, ștergându-mi lent lacrimile și privindu-mă cu un zâmbet pe buze. Mi-a promis că nu se va lăsa baltă până nu mă ajută să adorm. Nu mai țin minte ce s-a întâmplat, dar de un lucru eram sigur când adormeam– nu-mi era absolut deloc frig.

Și încă mă durea totul în mine, mă simțeam jenat, simțeam cum nu mai puteam da ochii cu el, iar obrajii doar îmi fierbeau la gândul că eu am plâns în fața lui. Tot eu, bărbatul care n-a plâns în fața părinților săi de Dumnezeu știe când. Tot eu, bărbatul care prefera să-și înece durerea în orice, numai nu lacrimi. Tot eu, bărbatul care a realizat cât de simplu era să plângi. Acum, doar el îmi văzuse slăbiciunea.