I can't help but want you (boyxboy)

35

coșmar.

(...)

— Ești bine, Chris? Ce s-a întâmplat?! Aud glasul tatei și îl văd cum venea cu pași rapizi înspre mine.

Nu eram bine. Absolut deloc. Simțeam că mor.

Și se putea vedea asta. Ochii îmi erau umflați, iar obrajii mi-erau roșii ca naiba. Mă simțeam epuizat, pe jumătate mort și mi-aș fi dorit să nu fi fost doar pe jumătate. Nu știam cum să mai reacționez, imaginea roșcatului complet rănit îmi rămăse întipărită pe retină, iar de fiecare dată când închideam ochii – îl vedeam doar pe el. Uram acest lucru. Tot sufletul meu ura acest lucru. 

Voiam să-l văd pe el, dar nu așa. Voiam să-i văd zâmbetul. Voiam să-i văd ochii. Chiar poate voiam să-i văd și părul ciufulit. Orice era perfect.

Dar nu corpul cedat la podea, acoperit doar de sânge și vânătăi. Nu zâmbetul șters de pe buzele sale înainte să închidă ochii. Nu privirea moartă.

Orice, dar nu asta.

— E doar vina mea, șoptesc drept răspuns, scufundându-mi fața în palme. Știam că are probleme, dar nu am insistat suficient încât să fiu sigur că este în siguranță. Am venit prea târziu. Mult prea târziu.

Vocea îmi era răgușită, iar gâtul mă ustura. Tot corpul meu zvâcnea de durere, iar așteptare părea precum o eternitate. A fost adus la spital în stare gravă, abia de mai respira în ambulanță. Simțeam că mă distruge.

— Calmează-te, Chris, ai nevoie de calmante. Explică-mi calm, o să fiu totul bine, okay? îmi șopti tata și se coborî la nivelul meu.

— De ce se întâmplă atât de multe în ultimul timp? Mi-am pierdut un prieten, boala mamei, iar acum mai este și Leo pe patul de spital între viață și moarte. De ce mi se întâmplă toate acestea doar mie? Simt că înnebunesc, șoptesc ultimele cuvinte.

Toată fața îmi ardea, iar privirea îmi era în ceață din cauza lacrimilor. Nu îmi place să plâng, dar în momentul acesta nu-mi mai păsa. Aveam să plâng. Aveam să-mi las tot sufletul pe tavă. Poate aveam să mă prăbușesc din cauza plânsului și poate l-oi visa pe el. Dar conta că avea să fie el.

Simt două brațe călduroase în jurul meu, iar când îmi ridic bărbia îl văd pe tata care încerca să mă îmbrățișeze.

— Nu știu ce s-a întâmplat, sincer, dar am văzut că multe persoane au fost arestate, iar acum tu plângi lângă o ușă de spital, întins pe podea… Orice i s-a întâmplat lui Leo, o să ne asigurăm să fie totul bine, nu? 

— De ce toate s-au întâmplat atât de brusc? Îmi vine să-i omor pe toți care au pus mâna pe el.

Îmi zâmbi scurt, parcă încercând să mă ajute să mă simt mai bine.

— Nu s-a întâmplat totul brusc. Doar durerea dispare greu. Sunt sigur că Leo va fi bine, dacă este tânăr va trece mai ușor prin astea. Nu trebuie să omori pe nimeni, tatăl tău se va ocupa de toate.

— Mi s-a spus că are lovituri puternice și nu pot să ofere acum un răspuns sigur dacă își va reveni sau nu… dar dacă o va face, va trebui practic să învețe să meargă din nou, iar asta poate lua de la 5 luni până la chiar ani. Mi-e frică pentru el. Nu vreau să-l doară, vreau doar să zâmbească. Cum știe el mai bine.

Îmi simțeam glasul sugrumat, iar corpul îmi tremura groaznic.

— Drace, asta chiar e oribil. Îmi pare rău pentru asta, din câte am înțeles era angajat de-al lui Derek, iar oamenii lui Derek nu-l aveau la suflet? M-a sunat tatăl lui și mi-a spus de rahatul pe care l-a făcut fiul său și pentru că a acceptat toate astea. A spus că-l calmează el, murmură.