I can't help but want you (boyxboy)

39

7 zile.

(...)

Rămân blocat în ușă, clipind apăsat de parcă îmi era frică să nu fie doar rodul imaginației mele. Părea real. Era real. Leo era treaz în fața mea, privindu-mă ușor compătimitor, dar concomitent cu o oarecare scânteie de vinovăție în privire. Trebuia să înghit în sec de două ori înainte să mai pot spune ceva:

— Leonardo, reușesc să-i pronunț numele și atât.

De parcă nu mai era nimeni și nimic în jurul meu, fiind singur doar cu imaginea lui Leo din fața mea – singurul lucru pe care îl mai auzeam erau bătăile nebune ale inimii mele și respirația mea haotică. De parcă mai avea puțin și ieșea din piept. 

Mi-aș fi dorit să-i spun mai multe. 

Să-i spun cât de mult i-am dus lipsa. 

Cât de mult am plâns din cauză că era în spital. 

Cât de mult mi-am dorit să se trezească.

Dar eram doar înghețat.

Nici nu am realizat când m-am mișcat, dar acum îl aveam pe el în brațele mele. Căldura corpului său, atingerea moale a pielii sale, mirosul său de medicamente și spital – nu conta, când era vorba de el, totul era perfect. Îl strângeam atât de puternic, de parcă îmi era frică să nu-l pierd. De parcă era nisip și se putea scurge printre degete. De parcă dacă nu-l țineam suficient de puternic, aveam să-l pierd din nou.

Îmi lipesc fruntea de umărul său, respirația fiindu-mi deja haotică. Își încleștase unghiile în materialul hainei mele, strângându-mă puternic în brațele sale. Atingerea sa îmi făcea tot corpul să ardă. Iar buzele… buzele să fie lipite și să nu mai poată scoate nici un cuvânt. Tot corpul îi fremăta în brațele mele, în timp ce haosul din mintea mea devenise și mai împrăștiat.

— Pe naiba, dacă e doar un vis, își bate universul prea tare joc de mine, reușesc să murmur încă cu bărbia în scorbura gâtului său.

Își înconjoară brațele în jurul gâtului meu, lasându-i o răsuflare lungă să-i scape buzele. Pentru prima dată, după atât de mult timp, recunoșteam căldura corpului său. Recunoșteam mirosul său și atingerea electrică de pe spatele meu. Acest fior mult prea cunoscut care îmi apărea în prezența sa, modul în care pieptul i se cobora și urca cu fiecare respirație, respirația sa fierbinte care îmi lovea lobul urechii – totul, absolut totul, deși erau lucruri complet neînsemnate și mici, erau tot de ce aveam nevoie în momentul acesta.

Dar el nu spunea nimic. Se ținea de mine de parcă depindea și el de persoana mea, de această îmbrățișare. Ușor, corpul său îi tremura în brațele mele, dar glasul încă îi rămase mut.

— Mă bucur prea tare că ești bine. Credeam că este o zi oribilă, dar al naibii ce fericit sunt acum, continui să vorbesc.

Nu am habar de cât timp este el treaz, dar acum tot ce conta era că este bine. Nu m-am așteptat la astfel de vești chiar azi, deși le aștept din prima zi de spital – dar faptul că este lângă mine acum, era poate prea plăcut încât să fie adevărat.

Îmi era frică să nu fie adevărat, dar poate pentru o singură dată în ultimul timp: se mai aliniau stelele în favoarea mea.

— Scuze, îi aud vocea, ceea ce mă face să îl privesc debusolat și oarecum ușurat că-i auzeam vocea iarăși.

— Poftim?

— Scuze, se repetă. Sunt treaz deja de o săptămână, am ieșit din comă de ceva timp deja.