Marko

Capitolul 9.

,,Când iubește, omul se teme. Se teme să nu piardă ființa iubită,,

Stormy

O durere puternică de cap mă trezește și mă obligă să deschid ochii. Un cunoscut parfum bărbătesc este îmbibat în așternut, iar instinctul mă face să cuprind perna pentru a îi savura din plin mirosul. O secvență de seara trecută îmi strică starea, iar conștiința nu mă lasă în pace. Orgoliul a fost prea mare și m-a îndemnat să greșesc. Simt că nu mă voi ierta prea curând pentru asta și nici măcar iertarea iubitului meu, dacă va exista, nu știu dacă mă va face să mă simt mai bine.

Îmi fac curaj și deschid ochii. Draperiile nu sunt trase, iar culoarea închisă a pereților face camera foarte întunecată.
Cobor din pat si mă îndrept către geam pentru a lumina dormitorul. Deschid o fereastră, iar aerul proaspăt mă face să închid ochii și să inspir puternic.

Simt cum ușor ușor talia îmi este cuprinsă de două mâini puternice care se înfășoară în jurul mijlocului meu. Rămân nemișcată, nu știu ce să îi zic sau ce să fac. Îmi este rușine pentru ce am făcut și regret.

—Bună dimineața, Stormy! Vocea răgușită a bărbatului îmi dă de înțeles că nici el nu s-a trezit de foarte mult timp. Cum ești?

Mă uit în gol și aleg să tac. Știu că nu e corect ceea ce fac, dar nu pot să dau nici măcar ochii cu el.

—Hmm, nu vrei să vorbim? Să înțeleg că nu ești prea bine, continuă acesta.

—Cred că cel mai bine ar fi să plec, șoptesc într-un final.

Încerc să îi dau mâinile la o parte pentru a mă îndepărta, dar mă strânge și mă întoarce cu fața spre el.

—Așa crezi tu că rezolvi problemele? Eu zic mai bine să vorbim.

—Marko, te rog...

Îmi păstrez poziția capului în jos, iar bărbatul mă sărută apăsat pe creștet. Îmi ridică cu doua degete bărbia, însă aleg să privesc în altă parte, nicidecum la el.

—Mă duc să fac un duș, îmbracă-te și așteaptă-mă aici. Coborâm amândoi la micul dejun, mă anunță intrând pe ușa băii.

Nu voi sta aici ca să port această discuție cu el. M-a mințit, iar eu am acționat impulsiv. Nu vreau să discut nimic cu el, cel puțin nu astăzi. Când mă gândesc că trebuie să vorbesc și cu Andrew pentru ai spune că sărutul acela nu a însemnat nimic și să nu își facă iluzii, mă doare și mai tare capul. Am intrat într-un joc de-a șoarecele și pisica fără să vreau, iar acum trebuie să liniștesc ambele tabere.

Îmi caut hainele și mă îmbrac rapid cu ele, lăsându-i cămașa cu care m-a îmbrăcat aseară pe marginea patului.
Știu că greșesc din nou plecând, dar o să vorbesc cu el altădată, acum trebuie să vorbesc neapărat cu Andrew. Îi dau repede un mesaj și îl întreb unde este. Sper să îmi răspundă repede.

Cobor spre ieșirea din față, dar lătratul celor doi câini mă sperie. Nero și Kara au chef de joacă, dar au ales momentul nepotrivit. Încerc să mă strecor printre ei spre ușă și să o deschid ușor pentru a nu-i lăsa să iasă din casă. Apăs clanța și dintr-o dată un sunet puternic răsună în toată casa. Se pare că Marko tocmai și-a pus alarmă. Nu era destul că m-a încuiat aici? Nu pot sa cred cât de exagerat este.

—Pleci undeva domnișoara Manson? mă întreabă acesta coborând liniștit scările.

Calmitatea lui mă enervează, nici nu se obosește să schițeze vre-o emoție pe chipul său până când ajunge în dreptul meu. Nu îmi pot da seama ce gândește, ce simte, nimic.