Marko

Capitolul 9

,,Prețuiește persoana de lângă tine, pâna nu este prea târziu,,

Mă trezesc dimineața cu o durere de cap îngrozitoare. Deschid ochii încet. Doua brațe puternice mă țin captivă într-o strânsoare. Nu mă plâng, îmi place. Stau și îl privesc minute în șir. Văd un Marko tăcut, blând, liniștit și inofensiv. Mi-ar plăcea să îl văd așa mereu, dar poate așa nu ar mai avea același farmec... Marko nu ar mai fi Marko.

Mi-ar plăcea să se lase de activitățile lui astea mai deosebite. Mi-ar plăcea să stea mai mult pe acasă, să cântăm și să compunem melodii împreună. Să îl ascult cântând la pian ore în șir. Oricum în ultima vreme am cam neglijat muzica. Mi-ar plăcea să zăbovim până la amiază în pat și să ne gândim la viitor, să ne gândim cum ar fii viitorul nostru împreună, însă el nu pare genul ăsta.

El este un tip foarte agitat, impunător, posesiv și plin de adrenalină, căruia îi place să se distreze și să se plimbe peste tot, să participe la curse de mașini cu prietenii lui . Are o viață foarte activă, cred că ar merge să facă un film de acțiune după ea.
Marko cu toate astea are și calități bune, iar celelalte sunt niște calități mai rele... fiindcă nu le pot numi defecte, deoarece este bun în ceea ce face, ținând cont că iese mereu câștigător și niciodată nu l-a prins poliția chiar dacă mereu l-au urmărit. Când s-a mutat în liceu s-a auzit că ar fi făcut un pariu cu șeful de post că nu o să îl prindă niciodată în flagrant. Cum să faci astfel de joculețe cu un polițist?
Acum dacă mă gândesc mai bine îmi dau seama că nu prea știu în ce m-am băgat.

—Buna dimineața!

—La naiba Marko! M-ai speriat, tresar imediat la auzul vocii brunetului.

—Dar te uitai la mine, răspunse bărbatul confuz și amuzat în același timp.

—Doar mă uitam, eram cu gândul în altă parte, îi răspund sub privirea sa atentă.

—Dar să înțeleg că tot la mine te gândeai?

—Da, Marko! Mă gândeam la tine și l-a cât de nebun poți fii, râd de el întorcându-mă cu spatele la el.

—Cât de nebun pot fi după tine? Mă ironiză brunetul.

—Nu... Uite, m-am mutat ieri la tine și deja ai plecat! Dacă în fiecare zi o să faci așa... nu știu... o să plec și eu. Îl anunț deranjată de faptul că ieri m-a lăsat singură.

—Bine! Vrei să vii cu mine diseară? Avem organizată o cursa de mașini și mi-ar plăcea să fii și tu acolo, mă întoarse cu fața la el dându-mi mai apoi o șuviță după ureche.

—Să știi că nu l-a asta m-am referit. Nu m-am referit că vreau să plec cu tine, m-am referit că o să plec singură, mă încrunt ridicându-mă pe marginea patului.

—Știu, dar nu ți-ar plăcea ca relația noastră să fie o continuă vacanță? Să te iau cu mine peste tot? Să ne plimbăm tot continentul? Se ridică lângă mine privindu-mă serios și pot observa dorința din privirea lui.

—Hai să începem cu începutul mai întâi, zic trecându-mi o mână peste obrazul lui fin.

—Deci vrei să vii cu mine diseară?

—Nu știu.

—O să îți placă, crede-mă! Așa eram și eu la început, nesigur, eram de părere că este o prostie, până când am început să merg cât mai des și am simțit gustul cu adevărat al curselor... Apoi ele mi-au intrat în sânge. Îmi sărută tandru mână care îi cutreiera fața.