În fața mea erau doi polițiști care se pare ca le luau declarații celor doi adulți.
Trec pe lângă ei pentru ca știu c-o sa îmi pună și mie întrebări și nu am nervii necesari ca să răspund la ele, și plec acasă.
Fac repede un dus și apoi îmi schimb hainele. Îmi iau un mar și în timp ce conduceam spre un magazin încep să-l mănânc.
Intru în acesta și merg direct la raionul cu jucării. Ma uit printre zecile exemplare de plusuri și unul îmi atrage atenția. Media
Îl cumpăr împreună cu un buchet de trandafiri, apoi conduc spre spital. Polițiștii dispăruseră, la fel și ceilalți, acum fiind doar părinții noștri aici.
Nu ma mai interesează privirile urate pe care mi le aruncasera doar pentru ca i-am luat flori și un ursuleț, și întru în salon.
Il vad pe lângă Sara, privind-o.
Jungkook: Nu s-a trezit încă?
Tae: Nu.
Jungkook: Bine. Mersi ca ai stat cu ea.
Tae: N-ai pentru ce frate. Spune zâmbind apoi iese din camera.
Pun florile și ursulețul de plus pe noptiera, și ma așez pe fotoliul de lângă patul ei.
Nu durează 20 de minute ca începe sa se miște încet.
Când vad ca își deschide ochii și cercetează camera simt cum mi se înmoaie picioarele și ma bucur ca în momentul asta stau jos.
Jungkook: Sara.
Aceasta ma privește confuza apoi cercetează din nou încăperea.
Sara: Jungkook..unde sunt? Șoptește.
Oftez și îmi las privirea în jos câteva secunde, după care o privesc din nou în ochi.
Jungkook: La spital..te-a lovit o mașină când...
Spun și ma opresc pentru ca cuvintele nu voiau sa iasa din gura mea.
Sara: Îmi amintesc...
Jungkook: Uite ce ți-am adus. Spun dându-i florile și ursul, pentru a amâna momentul în care va trebui s-o vad suferind pentru a suta oara.
Sara: Jungkook..nu trebuia. Spune cu ochii sclipindu-i.
Jungkook: Ba da.
Acesta se ridica în șezut și se da mai în spate.
Sara: Cât am stat aici? Mi-au amorțit picioarele.
Ii așez pernele la spate pentru a sta cât mai confortabil apoi ma reașez pe pe fotoliu și o privesc.
Sara: Ce?
Jungkook: Nimic. Doar ca ești foarte frumoasa.
O vad cum începe sa roșească și ma întind, sărutându-i ambii obraji.
O mai privesc câteva secunde și observ ca zâmbetul începe să-i dispară.
Sara: J-jungkook...?
Jungkook: Da iubito?
Sara: De ce nu-mi simt picioarele?
Spune încercând sa și le miște însă nu reușea. Își ridica privirea privindu-ma speriata.
Ei, acum e acum.
Jungkook: Nu te speria..e doar o mica problema dar o sa treacă.
Sara: Ce problema? Spune albindu-se la fața și privindu-ma cu ochii înlăcrimați.
Jungkook: Pai..din cauza accidentului nu-ți mai simți picioarele. Ai o paralizie temporara..
Sara: Eu...
Jungkook: Sara, uita-te la mine. O să-ți revii, înțelegi? Trebuie doar sa faci terapie. În câteva luni o sa fi ca noua.
Sara: Câteva luni?! Tu te auzi ce spui?
Jungkook: Știu ca pare mult dar o sa treacă repede. În plus o sa fiu mereu lângă tine. Nu ai de ce sa te speri, înțelegi? Ai încredere în mine.
Se uita câteva minute în gol apoi ma privește și izbucnește în plâns.
Nu mai stau pe gânduri și o iau în brate.
Jungkook: Liniștește-te micuto. Totul o sa fie bine.
Sara: Ba n-o sa fie! Spune strângându-mă mai tare în bratele ei micuțe.
Ii sărut gatul și simt cum se încordează.
Ma departez de corpul ei și ii șterg lacrimile.
Jungkook: Gândește pozitiv. O sa se rezolve toate. Trebuie doar sa crezi.
Sara pov.
E numai vina mamei! Dacă nu ar fi țipat la mine și Jungkook nu as fi plecat de nebuna și nu m-ar fi lovit mașina! O urăsc! Mi-a distrus viata!
Sara: Când pot sa plec acasă?
Jungkook: Nu știu. Vrei sa chem medicul?
Dau afirmativ din cap și îmi trag nasul. Acesta părăsește incaperea și merge să-l caute pe doctor.
Între timp ma gândesc iar la ce mi-a spus jungkook. Paralizie..
Dumnezeule, nu poate sa mi se întâmple asta!
Simt alte lacrimi cum îmi curg pe obraji și le șterg nervoasa, cu toate ca fuseseră înlocuite de altele.
Jungkook întra înapoi în camera, medicul fiind în spatele lui.
Doctorul: Buna seara. Cum te simti?
Sara: Fizic sau psihic? Spun ironica.
Jungkook se reașaza lângă mine și îmi ia mana întra lui. Oftez.
Doctorul: Te doare ceva?
Sara: Nu. Nici măcar nu-mi simt picioarele. As fi vrut sa ma doară decât sa nu le simt.
Doctorul: Îți înțeleg frustrarea, dar dacă o sa faci terapie intensiva poate o să-ți revii.
Sara: Poate? Nu e o paralizie temporara?
Doctorul: Nu e nimic sigur. Dacă în 4-5 luni începi sa ți le simți, măcar puțin, mai exista o speranță. Dar dacă nu....
Simt cum ma cuprinde iar panica și ma uit la Jungkook. Se uita trist la mine apoi își lasă privirea în jos.
Inspir și expir apoi îl privesc pe medic.
Sara: Când pot pleca acasă?
Doctorul: Duminica. Chiar dacă nu ai răni prea grave, trebuie sa te ținem sub observație.
Îmi dau ochii peste cap. Încă trei zile. Da doamne sa nu-mi pierd mințile pana atunci.
Doctorul: Dacă nu mai aveți nevoie de mine o sa plec. Ma așteaptă alți pacienți.
Sara: La revedere.
Acesta ne saluta dând din cap apoi iese din salon.
Jungkook: Îmi pare rău că te-am mințit.
Oftez.
Sara: Sa nu-ți para. Ai făcut-o cu un motiv..
Acesta ma îmbrățișează din nou, de data asta sărutându-ma pe frunte.
Jungkook: Te iubesc, Sara. Sa nu uiți asta.
Simt niște fiori în tot corpul și în câteva secunde mi se făcuse pielea de găină.
Sara: Și eu te iubesc.
Jungkook ma săruta încet, ducându-si mâinile pe talia mea.
Ne desprindem imediat din sărut când auzim ușa deschizându-se. Însă tot fusese prea târziu. Părinții noștri ne-au văzut deja...
