Cei doi oftează iar eu îmi dau ochii peste cap deja enervata de prezenta lor.
Sara: Învățați sa bateți la ușa. Spun aspru.
Mama: Înțeleg prin ce treci, dar nu trebuie sa ne vorbești asa. Nu e vina noastră.
Sara: Înțelegi pe naiba. Habar nu ai prin ce trec. Și va vorbesc cum vreau pentru ca, surprinzător, fix din vina voastră sunt cum sunt acum! Ma rastesc la ea privind-o în ochi.
Mama: Sara..
Sara: Nicio Sara. M-am saturat să-mi controlezi viata. De acum încolo vezi-ți de ale tale și lasă-mă în pace. Vorbesc cu cine vreau, ma vad cu cine vreau și mai ales ma cuplez cu cine vreau. Înțelegi? Pentru ca e viata mea, nu a ta.
Mama: Ce trebuie sa înțelegi tu e ca nu vreau decât sa te protejez. Pe amândoi.
Sara: Pai afla ca nu vreau sa ma protejezi. Pot să-mi port singura de grija.
Mama: Sara nu e bine ce faci. O sa te raneasca. O să-l ranesti. Înțelege ca-
Sara: Nu mama. Tu înțelege ca nu sunt ca tine. Dacă tu nu ai fost în stare să-ți găsești un bărbat care sa te iubească și sa te respecte, asta nu înseamnă că nici eu n-o s-o fac. Spun făcând referire la tata.
Mama rămâne uimita de ce ii spun. Dar ii dispare repede privirea aceea, fiind înlocuită de cea de mai înaite. Nervozitatea.
Mama: Bine. Atunci umbla cu cine vrei, vorbește cu cine vrei și f*te-te cu cine vrei. Pe mine nu ma mai interesează. Destrabaleaza-te pana o sa te saturi. Dar sa nu vi după aceea sa te plângi la mine.
Sara: Foarte bine. Și stai liniștită ca n-o să-ți mai stau pe cap. Când ies din spital ma mut. Nu de alta, dar sa nu te încurc cumva.
Mama: Unde naiba sa te muti la 17 ani? Te-ai tâmpit de tot?
Sara: Sunt mai lucida ca niciodată. Și acum va rog frumos sa ieșiți. Vreau sa dorm. În liniște.
Mama și Hyeon ies fără sa mai spună ceva iar eu raman din nou cu Jungkook.
Jungkook: Vrei sa plec sa poți dormi?
Sara: Nu. Nu vreau sa dorm..
Jungkook: Dar asta ai spus acum doua minute.
Sara: Nu voiam s-o mai vad.. Și asa sunt terminata fizic din cauza ei. Nu vreau sa fiu și psihic..
Jungkook: Oh...
Privesc în gol, gândindu-mă la tot ce mi-a spus mama.
Jungkook: Sa ști ca nici eu nu vreau sa mai stau în casa aia.
Sara: Și atunci ce facem?
Jungkook: Putem sa ne mutam cu băieții în apartament. Și mai târziu poate ne permitem apartamentul nostru.
Sara: Mi-e bine oricum cât timp ești cu mine.
Acesta zâmbește, apoi îmi mângâie obrazul.
Jungkook: Frumoasa mea.
Îmi dispare starea de nervozitate doar prin simplul fapt ca e lângă mine. Ma întind încât sa ajung la el și îmi lipesc încet buzele de ale sale. Sărutul nostru devine din ce în ce mai pasional iar limbile noastre duceau un război pentru dominație pe care, evident, el îl câștigase.
Ne desprindem din cauza lipsei de aer și ne privim câteva minute în ochi.
Jungkook: Ți-e foame?
Sara: Puțin. Dar nu contează. Oricum n-o sa găsești vreun magazin deschis la ora asta.
Jungkook: Nu contează. Vin în douăzeci de minute. Tot o sa găsesc eu ceva deschis.
Ma săruta pe frunte apoi ieși din salon. Raman singura și iau ursulețul pe care mi la adus Jungkook în mana. Îl privesc zâmbind și când aud ușa deschizându-se îmi îndrept privirea spre ea.
În salon intrase nimeni alta decât Molly. Ea mai lipsea.
Sara: Ce cauți aici?
Molly: Mai bine zis ce cauți tu aici.
Sara: Nu-i treaba ta.
Molly: Pai nici a ta.
Îmi dau ochii peste cap apoi o privesc.
Sara: Am niște probleme..
Aceasta oftează.
Molly: E totul în regula?
Raman uimita de tonul calm pe care îl folosește și mai ales de întrebarea pe care mi-a pus-o.
Sara: Nu prea. Dar nu contează. Ce faci aici?
Molly: Tatăl meu e bolnav.
Sara: Atât de bolnav încât sa fie internat?
Molly: Mda..are cancer... Spune lăsându-si privirea în pământ și vad cum umerii i se ridica din când în când. Plânge. Dumnezeule. Asta nu e Molly pe care o cunosc eu.
Dau sa ma ridic și sa merg spre ea, dar uitasem ca nu pot s-o fac. Oftez și îmi deschid bratele.
Sara: Hai aici.
Aceasta nu mai sta pe gânduri și vine spre mine îmbrățișându-mă și începând sa plângă din nou.
Ii mângâi spatele și o țin în brate câteva minute bune pana se calmează.
Molly: Scuze. Zice îndepărtându-se.
Sara: N-ai de ce să-ți ceri scuze.
Știu prin ce trece. Asa am fost și eu când am aflat ca bunica avea cancer. Deci pot spune c-o înțeleg.
Își trage nasul și ma analizează.
Molly: Nici tu nu arăți prea bine. Ce-i cu tine aici?
Oftez și îmi privesc picioarele care îmi erau acoperite de o plapuma subțire.
Sara: Am avut un accident. A dat o mașină peste mine ieri.
Molly: Dumnezeule. Bine ca nu ai pățit nimic mai grav. Nu prea ai răni.
Sara: Mda..doar ca nu îmi simt picioarele...
Aceasta își pune mana la gura socata.
Molly: Vorbești serios?
Dau afirmativ din cap iar aceasta își muta privirea pe picioarele mele.
Molly: Îmi pare rău.
Sara: Sa nu-ți para. Nu-i vina ta.
Aceasta aproba. Dar privirea ii rămâne fixata asupra picioarelor mele.
Molly: Și cu liceul cum o sa faci? Mai sunt trei săptămâni și începe anul.
Sara: Nu știu. O sa vad eu.
Molly afirmă apoi își cere scuze ca nu mai poate sta pentru ca trebuie sa plece la tatăl ei.
Sara: E în regula. Du-te.
Îmi zâmbește trist apoi pleacă. Raman pe gânduri. Cum se pot schimba oamenii peste noapte. Privesc din nou ursulețul din mâinile mele și în cinci minute Jungkook intra in salon cu doua pungi în mâini.
