Mâna omului mort

Capitolul XLIII

Capitolul XLIII

Totul începea să îi revină.

Asher fugea, ţipându-i numele. Părul lui scurt, castaniu era lipit de fruntea umedă.

Grasa Elise Glimore în rochia ei de vară şi şorţul înflorat, obrajii înroşiţi din cauza indignării pure, ţipând injurii la Asher, mustrându-l pentru că a lăsat o urmă de noroi pe podeaua ei de abia lustruită.

Un Henry răsuflând cu greutate, alergând după Asher cu o faţă albă ca neaua şi spunându-i mamei sale să îi lase prietenul în pace.

Dacă Rose se concentra destul de mult, ar fi putut să îşi amintească mirosul cărnii de porc ce îţi lăsa apă în gură şi al biscuiţilor făcuţi pe vatră, în timp ce lemnul trosnea şi pocnea. Ar fi putut să simtă picătura de grăsime care i-a aterizat pe mână când a întors carnea, exact când fratele ei a intrat în curtea din spate a familiei Gilmore.

- Tata nu se mai întoarce acasă, Ro, au fost cuvintele sale, cu exactitate.

Nu îşi mai amintea nimic după ce el a rostit acele cuvinte. Cleştele de metal pe care îl ţinea, i-a căzut pe picior, în timp ce a luat-o la goană spre casă. Înapoi unde bunica sa era, ca să o implore pe bătrână să îi spună că nu era adevărat. Putea să îl audă pe Asher fugind în spatele ei, strigând-o, cerându-i să încetinească. Te rog, o implora. Dar a continuat să fugă până a ajuns la verandă.

Toate micile detalii îi reapăreau în minte.

Şi putea să îşi aducă minte de fiecare mic detaliu, în vreme ce se holba la bărbatul care semăna cu tatăl ei mort. Nu era el, se gândea întruna. Nu putea să fie el. L-au îngropat în cimitir, lângă cavoul bunicului ei. Trupul îi fusese atât de distrus, încât nu putea să fie recunoscut când l-au trimis în Louisiana într-o cutie de lemn. El era secretul cât o cutie de lemn de pin al Las Vegasului.

Bărbatul s-a holbat la ea cu ochi melancolici, apoi şi-a deschis gura şi primul cuvânt care a ieşit, a fost: „maimuţică".

Maimuţică. Aproape a oftat. Asta obişnuia să o strige tatăl ei mort, de când putea să îşi amintească. Poate era din cauză că era la fel de activă ca una sau poate pentru că era tot timpul prin copaci.

Închizându-şi ochii, a încercat să alunge toate amintirile, închizându-le în seif. Nu voia să îşi aducă aminte.

Aducându-şi aminte nu avea decât să o facă să simtă pierderea.

Îi ajunsese cu toate acele sentimente. Terminase de jelit.

- Maimuţică, a şoptit bărbatul încă o dată, încercând să o aducă înapoi în prezent.

Îşi dorea ca el să înceteze să o strige aşa. El nu era tatăl ei.

Asher a apărut lângă ea într-o secundă, holbându-se la bărbatul cu părul castaniu şi ochi care erau de aceeaşi nuanţă ca ai lor. Fratele ei tremura, rămas fără cuvinte când bărbatul i-a spus: „Ash", cu o voce adâncă ce a trimis fiori pe şira spinării ei.

- Tată?

Asher a fost primul care a răspuns, clipind rapid, în timp ce se apropia cu paşi precauţi de bărbatul care încă era ţinut locului de Jase.

- Da, Ash, a zis bărbatul, zâmbind, iar acel mic gest a dezvăluit o gropiţă în obrazul drept, eu sunt.

Bărbaţii în uniformă albă cu negru şi-au luat mâinile de pe armele de sub tricouri şi au format un semicerc în spatele lui Rose şi al lui Asher.

- Calmaţi-vă, a spus bărbatul în costumul scump, făcut la comandă.

Acesta şi-a întins mâna cu palma ridicată către ei şi aceştia ca nişte câini dresaţi s-au retras. El nu putea să fie tatăl ei, Rose şi-a spus în minte. Tatăl ei nu avea haine scumpe. Avea tricouri cumpărate din târg şi blugi sfâşiaţi, înainte ca aceştia să fie la modă. Dar cea mai importantă discrepanţă era că tatăl ei care vorbea calm şi încet şi foarte manierat nu s-ar fi comportat cu nimeni de parcă erau servitori.