Mâna omului mort

Capitolul XLVII

Capitolul XLVII

- Două săptămâni! O lună, cel mult.

Promisiunea ce o rostise încă îi suna în urechi, în timp ce se întorcea înapoi la Nord.

„La naiba."

Şi-a amintit de un set de reguli: Regula treimii.

Trei minute fără aer.

Trei zile fără apă.

Trei săptămâni fără mâncare.

Moarte sigură.

Rose nu era nici aerul, nici apa, nici mâncarea sa. Dar ea ar fi putut foarte uşor să fie.

Nici nu trecuseră trei minute de când privise taxiul furând-o, iar el putea să simtă deja răceala pătrunzându-i în palma goală, acolo unde mâna ei fusese.

- Dacă mă gândesc mai bine, tu vei putea să mă vezi, iar eu nu, şoptise, îmbufnată în acel mod al ei care îl făcea să o apuce de gât şi să o sărute până uitau cine erau. Nu este deloc corect.

Au stat unul lângă celălalt în liftul care avea să îi ducă la intrarea din spate a Nordului, acolo unde taxiul o aştepta să o ducă înapoi la Manderlay. A înghiţit nodul ce i se formase în gât, întâlnindu-i privirea cu ajutorul reflexiei care se reflecta pe metalul strălucitor al liftului.

- Nimic din asta nu este corect.

Ea nu a răspuns. Ce ar fi putut să spună să facă despărţirea mai puţin dureroasă? Absolut nimic.

Cu un ding şi o uşoară bufnitură, uşile liftului s-au deschis.

S-a întors cu faţa spre el, ridicând mâinile lor împreunate la buzele ei şi pupând spatele mâinii lui. Voia să o tragă spre el, lipind-o de pieptul său, să îi spună că el nu era Papa sau Regina Angliei şi să îi dea sărutul pe care îl merita cu adevărat. Numai că nu a făcut-o. Ar fi făcut separarea lor – indiferent de cât de temporară era – mult mai dificilă decât era.

- Mă voi întoarce în curând, îţi promit.

Şi-a înclinat capul, lipindu-şi buzele de fruntea ei.

- Să nu îţi ia mult timp, a fost răspunsul lui mormăit. Nu sunt atât de răbdător pe cât crezi.

„Nu când vine vorba de tine," a adăugat tăcut.

Pierdut în o ceaţă formată din propriile lui gânduri, nu a realizat că intrase deja în camera de securitate, până când nu l-a auzit pe Mike înjurând printre dinţi.

Şi-a fixat ochii pe monitorul enorm din faţa sa, privirea-i întunecându-se instantaneu.

Pe ecran era femeia ce niciodată nu părăsea gândurile Vikingului, urmată de bărbatul ce îi dădea tendinţe ucigaşe.

Caldwell.

Lukas nu a spus nici un cuvânt. Nici o şoaptă de înjurătură. Nici un pumn încordat. Nici o privire ucigaşă. Dar, când Mike şi-a întors capul să se uite la Viking din scaunul lui rotativ, inima lui i-a încetat instant. Dacă Webster Caldwell îşi iubea viaţa, el nu ar face nici un pas în plus spre Rose.

- Îndepărtează-te, idiotule, l-a auzit Lukas pe Mike şoptind.

„Da, idiotule. Îndepărtează-te," a fost avertizarea mută a lui Lukas.

Dar se părea că idioţii nu aveau urechi. Sau vreun sens de autoconservare.

Webster nu s-a întors aşa cum trebuia când ei au ajuns la uşa lui Rose. Tâmpitul a făcut exact opusul când s-a înclinat apatic de zidul de lângă ea. De parcă Webster a putut să îi simtă privirea plină de ură a lui Lukas, bastardul s-a decis să îl irite pe Viking şi mai tare, apropiindu-se de ea. Buzele strâmbe ale lui Webster se mişcau, probabil şoptind aceleaşi idioţenii vechi şi Lukas putea să o vadă pe Rose lipindu-se de uşă, ascunzându-şi chipul de camera de supraveghere, fiind conştientă că el o urmărea.