Orașul stelelor

O inimă din fluturi...

Un fluture alb deasupra-mi zboară,
Se rotește și se așază în palmă,
Zăresc o licărire ușoară,
Dar sufletul se-acoperă cu-n fel de teamă.

Și se risipește în zare, spre cerul infinit,
Și doar lacrimile mele îl petrec
Căci ultima speranță a pierit,
Căci lumea asta a suferit eșec.

În suflete ce-a dispărut iubirea,
În inimi împietrite de orgoliu,
Zâmbetul ce a dăruit fericirea
Acum s-a transformat în doliu!

Oamenii s-au acoperit de măști
Și negrul le-a conturat privirea.
Când nu mai știi cine ești
Și indiferența ți-a acaparat gândirea,

Când cuvintele nu înseamnă nimic
Și trec în inimă ca un cuțit,
Când lumina îți este inamic
Atunci tu ești aproape de sfârșit!

Lumea asta nu mai are scăpare!
E plină de nedreptate și cruzime,
Iar sinceritatea zace fără suflare,
Căci oamenii, niște roboți, s-au și pierdut pe sine!

Acum doar amintește-ți ce ai greșit,
Ai înjosit oamenii egali cu tine,
Pe cei dragi cu ura i-ai rănit
Și ți-ai construit viața pe ruine!

Gândește-te că soarele nu mai răsare,
Că razele lui puternice s-au stins,
Iar sentimentele s-au înecat în mare
Și bestia în tine s-a aprins!

Privește ce a rămas în jur
Doar praful și mizeria pe drum.
Unde e zâmbetul acela pur?
Din el s-a ales doar scrum.

Sunt cuvinte spuse fără sens
La suflete reci ce nu poți ajunge,
După barajul construit imens
Pe fluturi vor să îi alunge.

Ei zboară spre înălțimi, spre stele,
Ei zboară spre iluzii din paradis,
În basme conturate în pastele,
Dar lumea fără rău e încă un vis...