Orașul stelelor

Un ultim mesaj de adio...

Adio, a pierit orice speranță.
Adio, s-a stins lumina vieții.
Adio, cauza n-are importanță,
S-a vestejit și floarea tinereții.

Între spini, sângele se varsă,
Sulițe grele se înfing în piept,
De focul durerii pielea e arsă,
Eu am ocolit drumul cel drept.

Îmi vine să urlu, să răcnesc,
Să-mi rup firele mii de păr,
De propriile erori mă lovesc,
Fiindcă am gustat din acel măr.

În vis, în iluzii eu voi zâmbi,
Deoarece m-am hrănit cu ele,
Despre suferință nu voi vorbi,
O voi așeza atent printre stele.

Voi pune lacăt inimii mele,
Voi afișa fericirea asta falsă,
Voi dispărea în gânduri rele
Și voi nimeri în propria plasă.

Ca un ultim sfârșit voi scrie,
Voi pune punct romanului.
Sufletul nu poate să descrie
Cu notele surde ale pianului.

Ajunge, eu deja am obosit
Și lacrimile reci s-au uscat,
Timpul în zadar a fost irosit,
Muntele înalt nu l-am urcat.

Furtuna spulberă împrejur,
Plouă necontenit pe pământ,
Iar eu nu am puterea să jur
Că se va opri disperatul vânt.

Fulgerul îmi trece prin trup,
Îmi săgetează dur sufletul,
Hainele de pe mine le rup,
A încetat cu urgie sunetul.

M-am fărâmițat în bucăți,
E imposibil să mă strâng,
Mozaicată în atâtea părți
Îmi rămâne doar să plâng.

Ca un ostaș învins în luptă
Plec capul în fața înfrângerii.
Substanța existenții este suptă,
Piere posibilitatea convingerii.

Și, totuși, eu încă am în gând
Acel vis frumos de odinioară
Care se risipește rând cu rând,
Poate cândva n-o să mai doară.

Poate voi ieși din acest calvar
Și voi râde sincer ca înainte,
Gustul chinului e atât de amar,
Încât sunt puține aceste cuvinte.

Până atunci, adio, îți șoptesc,
Îmi iau rămas bun de la mine,
Realitatea cruntă n-o primesc,
Chiar dacă durerea mea revine.

O lacrimă se rostogolește jos,
O privire către cer se înalță,
Geme al meu suflet păcătos,
Adio, îți spun scumpă viață...