Orașul stelelor

O declarație în versuri...

Te iubesc, aceste două cuvinte
Niciodată nu le-aș pronunța,
De aceea înșir pe foaie legăminte,
Sentimente la care nu pot renunța.

De ce inima nu poate să vorbească?
Să deschidă lacătul secretului ascuns,
Trăirile sufletului să ți le mărtusească,
Să scoată pumnalul prea adânc împuns.

De ce nu pot învinge demnitatea?
Să te strâng în brațe când doresc,
Mă confruntă prea dur realitatea,
Cuvinte dulci la ureche să-ți șoptesc.

Aș vrea să-mi strâng voința ca să declar
Cu voce tare focul ce mocnește.
Să mi se acopere ochii cu un fular
Și să nu văd lumea ce mă stăpânește.

Să nu privesc în urmă cu regret,
Să nu cadă lacrimi pe obrazul fin,
Să nu pictez al singurătății portret,
Să se evapore acel disperat suspin.

Aș vrea să am puterea să te sărut,
Să îți iau ușor mâna într-a mea.
Mi-aș dori să dispară fata din trecut,
Să se spulbere ca vântul teama.

Însă sunt doar niște confesiuni,
Doar niște rânduri scrise, așternute,
O iubire ce capătă enorme dimensiuni
Ce se aprinde și fumegă în câteva minute.

Frica nu îmi permite să mă aproprii,
Te admir de la o parte în tăcere.
Răsare soarele, cad fulgii, apoi stropii,
Zile, luni, ani se scurg în neplăcere.

Și cât timp pierdem unul fără altul,
Când cineva putea să facă primul pas,
Și se încheie cu tristețe în fine actul,
Și ajungem ambii, în adevărat impas.

Mai bine decât să primesc refuzul,
Este să sufăr între pereți întunecați,
Să mi se astupe respirația și auzul,
Noi toți suntem așa, nu judecați.

Te iubesc, atât de mult, la infinit
O declarație pe-o foaie scrisă
Visez să trec chenarul mărginit,
Dar este o limită interzisă...