Orașul stelelor

Teatrul vieții noastre...

Privesc o piesă de teatru,
Păpușile se rotesc zglobiu,
Până la finele actului patru
Emoțiile intense mă descriu.

Cortina grea se lasă în jos,
Aplauzele nu contenesc,
Dar ceva apasă dureros,
Ce simt nu pot să definesc.

Mă apropii după culisă,
Aștept pe cineva în hol.
Iau o păpușă decisă,
Din nou apare acel gol.

Aud o voce cunoscută,
Prietenul mă cheamă,
Dar rămân la fel tăcută,
Fără să-l mai iau în seamă.

,,Suntem niște marionete,"
Pronunț cu vocea stinsă.
,,Ale păpușarului siluete,
O istorie de alții scrisă.

Ne lăsam manipulați,
Depindem de păreri,
De tendințe fiind controlați
Uităm de propriile puteri.

Critica ne face să cedăm,
Plângem în singurătate,
Rămâne doar să evadăm,
Călcând peste demnitate.

Ne închinăm ca la zei,
Îi venerăm ca pe domni,
Devenim niște mișei,
Îi considerăm faraoni.

Oamenii nu au dreptul,
Ei nu pot să ne conducă!
Cu mândrie să ținem pieptul
Societății ce ne educă!

Și totuși noi nu înțelegem,
Urmăm rolul unei scene.
După mulțime în rând mergem,
Îngropăm eul în troiene.

Un suflet cu inima cusută,
O privire veșnic împietrită,
O haină pentru toți țesută,
Un zâmbet pe o față ipocrită."

Mă opresc puțin, respir,
Șterg lacrimi cu o năframă,
Apuc ușor de ața unui fir
Și păpușa se destramă.

Băiatul mă privește întrebător,
Iar eu cu-n zâmbet fals răspund:
,,Și eu sunt un simplu trecător
O păpușă care mă cufund..."