Orașul stelelor

Spectacol...

O umbră pierzătoare în lumină sub praful unei scene pustiite...
O șoaptă surdă și-o inimă frântă prelinsă pe podea...

În tăcerea asurzitoare de lacrimi oglindite
Spectacolul teribil mereu îl revedea...

Măștile actorilor dansau în jurul ei ca o flacără pătimitoare,
Dar ultimul act a închis cortina și, totuși, drama nu a încetat...

Ipocrizia ucigașă cu picioare târâtoare
S-a strecurat în suflete, a supus și a dominat...

A rămas doar ea, dar, de fapt, de ce nu aș spune eu?
Fiindcă în teatrul imens, cu orologii bubuitoare sunt doar un spectactor...

Nici regină, nici divinitate, nu, nu sunt Dumnezeu!
Atunci de ce simt că mă rup de durere și ajung să mor?

Eu sunt aici sus, iar ei sunt jos și mă privesc,
Dincolo de-o sticlă imposibil de străpuns...

Fiecare pas, mișcare, cuvânt îl prind din zbor și-l urmăresc,
Sunt inconștienți că ei sunt cei ce de veninul falsității degetul și-au împuns...

Se schimbă roluri, realități se limpezesc în cuget zbuciumat,
Reacții mecanice, râs prefăcut și lacrimi stoarse intenționat.

Atunci cine este spectator și cine e actor?
Dacă eu simt, plâng, trăiesc cu adevărat nu ca o păpușă pe-o scenă!

Înăuntru mă usuc de iubire și de dor,
Plutesc, sar în apa azurie și mă înec ca o balenă!

Dar privirea lor, a celor din sală, e acoperită cu un văl de ceață,
Licărirea mincionasă din irisul ochilor sângele din vene mi-l îngheață!

Am un impuls necontrolat să sparg bariera în bucăți,
Să le aduc aminte de propria lor personalitate,

Să șterg tiparele scrise și pecetluite în ale vieților cărți,
Dar cine sunt eu, de fapt? Oare nu e o minciună dezgustătoare că sunt o individualitate?!

Cu picioare goale pe un pământ rece, cad în genunchi cu pumnii încleștați
Și-un urlet sângeros evaporă fețele unor oameni iluzorii...

Va fi din nou un alt spectatol, cu un enorm public format din invitați,
Iar eu voi sta aici mereu, după o sticlă, pe o scenă veche, sperând ca din urgia lor să evadeze singuri, spectatorii...