Am construit un oraș din stele, în mijlocul lor scânteind sufletul unui poet. În fiecare dintre ele am așezat cu grijă versuri impregnate cu petele aprinse ale sentimentelor. Amprenta mea se află în această culegere de trăiri. Sunt un simplu trecăto...
Ecoul surd al unui trecut însângerat S-a spulberat asemeni firelor de praf, Amintirile mintea mi-au străfulgerat, Dar deja am șters acel sumbru paragraf.
Am fost absorbită de propriile greșeli Și-n acel zbucium etern, am uitat de mine. M-am pierdut printre-ale vieții învălmășeli, Dar, astăzi, vreau ca urgia să se termine.
Eu sunt un om, cu defecte și calități, Pe spate aripi false nu pot să-mi lipesc, Posed în mine sute de personalități, Însă, una câte una, încet se risipesc.
Din cioburile sparte, chipul mi-l recompun, Îmi bandajez rănile usturătoare, Să încep cu o altă filă mă impun Și să plutesc lin pe apa curgătoare.
Privirea spre viitor e îndreptată, Acum sunt făurită doar din visuri, Din aspirații viața mi-e sculptată, Nu cad în nemărginitele abisuri.
M-am resemnat și m-am primit așa cum sunt, Chiar dacă uneori încă mă mai doare, Cu capul sus greutăți am să înfrunt, Pasărea din colivie iar o să zboare.
Pe strada mea felinarele s-au aprins, Lumina lor a străpuns a nopții beznă, Spinii ce-au fost înfipți în piele s-au desprins Și doar cicatrici au mai rămas pe gleznă.
Deseori, cu milă în oglindă mă privesc, Reflecția la chinuri a fost supusă, Ultimii fluturi negri îi zugrăvesc În culoarea albă, cea direct opusă.
Apoi pe creștet mă mângâi blând Și cuvinte de alinare îmi șoptesc. Momentele ce încă le aud urlând, Nu mai au asupra-mi impact sufletesc.
Oare de ce mi-am neglijat dorințele? Care a fost motivul torturii mele? Au fost atât de crude sentințele, Încât le-am acoperit cu greu urmele.
Totul fiindcă nu sunt mai mult decât un om, Râvneam adesea spre perfecțiune, Dar într-un final se usucă chiar și-un pom, Deci suntem o mare de imperfecțiune.
