Orașul stelelor

Dincolo de limitele oceanului...

Oceanul în valuri se revarsă,
În zbuciumul durerii mute.
Există încă o licărire, încă o șansă,
De-a întoarce visul dorurilor multe.

Apa îmi limpezește gândurile,
Spală vina și regretul,
Dar pier în înălțimi vârfurile
Și se încătușează brusc secretul.

Când viața îți pare un vis
Și șoaptele o melodie,
Tot ce în povești e scris
Nu poate fi o parodie.

Realitatea este cruntă,
Cât nu am crede și am cere,
Ea ne lovește, ea ne confruntă,
Ea ne lasă să mocnim sub tăcere.

Ploaia îmi inundă sufletul,
Cerul cade deasupra mea,
Vântul rece acoperă văzduhul
Și-mi amintește despre suferința grea.

Aș vrea să uit, să uit în veci,
Să închid totul în memorii,
Dar cum să nu aluneci
Când scârție coardele viorii?

Se înfing cu ură sulițe în piept
Și curge sângele șiroaie.
Mereu apare acel regret,
De parcă cugetul poartă războaie.

Cerul înstelat prea mult înseamnă,
E un simbol, o amintire,
Imaginea lui mă condamnă,
A inimii puternică oștire.

Un conflict prea dur din sentimente,
O frământare de lume izolată,
Zâmbetul pastrează acele momente
Scrise cu stiloul pe hârtie colorată.

O picătură cade pe obrazul meu,
Ceru-mi plânge și el alături.
Din mână se desprinde un zmeu,
Și în aer se resipesc resturi.

El zboară deasupra oceanului,
El pleacă cu durerea mea.
Eu am rupt filele romanului
Eu am lăsat să piară toată teama...