Orașul stelelor

Un dor în reverie...

Tu ești departe, pe când eu nici nu exist,
Sunt doar o umbră informă din mulțime,
Dar am puterea necesară să rezist,
Căci iubirea strică a bolții înălțime.

Gândurile fac puntea către tine
Și-năbușă puțin din dorul arzător.
Chiar dacă, n-avem aceleași destine,
Eu încă îți văd chipul ușor pierzător.

Și poate că în curând vei dispărea,
Te vei preface în cenușă sau în scrum,
Te vei avânta în zbor ca pasărea,
Vei coti cu pași siguri pe-un alt drum.

Numai eu voi rămâne la răscruce,
Privind în urma ta cu enorm regret,
Până la sfârșit figura îți voi conduce,
Tu nicicând nu vei afla al meu secret.

Nu-i nimic și dacă am să mor de dor,
Eu sunt fericită că te-am cunoscut,
La capătul acestui prea lung coridor
Te voi lăsa să pleci ca un necunoscut.

Datorită ție, iubesc întâia oară,
Ce este dragostea tu m-ai învățat,
Melodia tandră ce cântă la vioară
Singurătatea mi-a înfrumusețat.

Îmi e de-ajuns cât licărești odată,
Apoi brusc te stingi, fiind o stea pe cer.
Eu nu am să plâng mai mult niciodată,
N-am să permit să intre al iernii ger.

Probabil că sunt atât de naivă
Să cred că suferința voi îndura,
Că-ți voi uita fața inexpresivă
Ce de atâtea ori mă îngândura.

Cum aș putea cu trăiri neîmpărtășite
Să nu mă înec în dorul zbuciumat,
Să nu simt că răbdarea-i pe sfârșite,
Că sufletul prea strâns l-am sugrumat.

Mă mint cu iluzii absurde și prostești,
Mă conving că n-am nevoie de mai mult,
Dar tu reușești să mă îndrăgostești,
Când consider că ai pierit demult.

Un dor nebun, ucigător,
O speranță oarbă și un vis,
Un trecut negru strigător
Și-o cale falsă spre paradis...