Orașul stelelor

O pasăre și un fluture lipsiți de aripi...

În vise eu sunt o pasăre în zbor,
Un fluture cu aripi desfăcute,
Cu suflul cald al văzduhului cobor
Din înălțimea bolților tăcute.

Mă avânt dezinvoltă spre orizont,
În libertatea mea, sunt doar eu și cerul,
De gravitate n-am de ce să țin cont,
Însă asta nu-mi definește caracterul.

Eu sunt un simplu om, ca fiecare,
Nu pot trece de limite impuse,
Eu n-am curajul pentru o plecare
Din bariera lucrurilor compuse.

Eu plâng și râd, eu cad și mă ridic,
Eu simt, apoi răceala mă cuprinde,
Eu mint, dar argumentul e veridic,
Iubesc, însă brusc ura mă prinde.

E prea greu să scap din cercul veninos,
E o rutină mereu devastatoare,
Mă împunge trandafirul cel spinos
Și doar gândul e spre culmi arzătoare.

Și merg ca toți pe dungi negre și albe,
Spre fericire, apoi doliu și regret.
De ce noi, oamenii, nu purtăm salbe
Și nu cunoaștem al păsărilor secret?

Căci nimic nu este fără un răspuns,
Prea des, ce e în suflet nu înțelegem,
E nevoie numai sticla de străpuns
Și atunci împlinirea o s-o culegem.

Vreau să mă eliberez din cătușe
Și, pur și simplu, să fug departe,
Să rămână pe tabloul vieții tușe,
Dar de norii albi, lumea mă desparte.

E de neatins acest fals paradis,
De aceea eu retrăiesc, iar și iar,
Căderea în nemărginitul abis,
Drumul meu atât de fix și liniar.

Și îmi pun pe cap un nimb luminos,
Buzele într-un zâmbet larg se deschid,
Apoi nimeresc în lacul mlăștinos,
Lipsită de aer fereastra întredeschid.

Mă înec și simt cum lent mă duc la fund.
Și atunci ca o ultimă speranță
Un pește cu un fluture confund,
Dar n-are rost, sunt doar un om, cu siguranță...