Orașul stelelor

Un adio din cenușă...

Plouă cu picături de sânge
Și chipul îi e brăzdat de ele,
Lacrimi din inima ce plânge
Sunt cenușa gri a unor stele.

Zgomotul din jur devine surd,
Ca un bariton se dezlănțuie,
Gândurile zboară spre absurd
Și cruzimea lor o înlănțuie.

Tălpi goale pe cioburi ascuțite,
O inimă de ghimpi împunsă,
Sentimente amorțite
Și o fată, jos, străpunsă,

Cu unghii înfipte în piele,
Cu vântul zbuciumat urlând,
Lovituri aspre de nuiele
Și un suflet abia răsuflând,

Într-o dâră mare de noroi,
Într-un gol adânc, fără ecou,
Fluturii morții ce zboară roi,
Creând acel sinistru tablou.

Buzi uscate, tremurătoare,
O față palidă, vlăguită,
Păsări de vise răpitoare
Au lăsat-o pe fată jefuită.

Strânge în pumn ca o avere,
O petală ruptă dintr-o floare,
Amintirea timpurilor severe
A șters a crinului culoare.

,,Totul va fi bine, își spune,
Ploaia în curând va înceta."
Dar trupul ei se descompune
Și-n acel loc nu s-abate seceta.

,,Mai rabdă încă puțin, o clipă,
Suferința grea o să dispară."
S-a rupt a fluturelui aripă
Și solzii morții o înțepară.

,,Eu încă sper, eu încă mai cred,"
Cele de pe urmă șoapte,
,,Eu am tăria să mă încred
Că nu voi pieri în noapte."

Și îngheață ultimul cuvânt
Pe buzele vinete, crăpate,
Și-și ia ușor spiritul avânt
Spre lumi pure, înaripate.

Palma sa rece se deschide,
Petala se lasă purtată
De-o adiere ce redeschide
Ușa către pacea îndepărtată.

Ca o minune ireală
Razele soarelui apar,
Se șterge urma de cerneală,
Însă fata va sta veșnic pe-acel sol murdar.