MALIK.

"Do you want to be mine?"

Notă; pentru un efect mai bun ascultați melodia atașată în timp ce citiți, enjoy!

L-am privit în ochi și am văzut o inimă care a obosit să lupte cu vorbele, cu societatea, cu el însuși.

El lupta cu el însuși, voia să balanseze partea de rău și de bine din el, voia să fie altcineva ca nu cumva oamenii să ajungă la cel din interior.

El era format din două caractere, persoane, eu nu știam de care m-am îndrăgostit.

În mintea mea se derulau momentele și cuvintele când nu m-am abținut să-l jignesc, am fost ca ei și nu am nicio scăpare. Port aceeași vină ca societatea care l-a judecat, mă aflu în același rând cu ei.

După ce am scris tot ce am simțit pe moment în caiet, l-am îndesat în sertar și m-am întors la Jo și Demir care încă așteptau o explicație pentru brațul meu rănit.

În acel moment am ajuns la concluzia că oamenii văd doar rănile expuse pe corp, dar nu se pot empatiza să le vadă și pe cele din inimă. Acolo unde societate lasă urme mari, cratere.

Am coborât scările după ce m-am schimbat și tricoul lui Malik l-am împăturit, acest tricou era tot ce aveam nevoie în nopțile reci de vară. Mi-am luat o rochie de vară cu mici inscripționări florale, părul mi l-am prins într-o coadă din ceafă și balerinii cu talpă joasă.

Când am ajuns la ultima treaptă m-am îmbărbătat fiindcă cu siguranță urma să fac față unui moment care o să mă apese și mai mult pe ce mă doare, mi-am șters umezeala de pe obraji și privirea mea îl căuta pe Demir.

– Saia!

Aud dinspre verandă și cu pași grăbiți mă duc să-l înfrunt pe Demir.

– De ce nu mi-ai spus că Malik e fratele tău vitreg?!

Spun după ce ajung pe verandă și mâinile mele se împing în pieptul lui solid.

– Trebuia să-ți zică și asta, nu?

Râde în semn de frustrare și spatele lui se înfinge în colțul mesei de lemn.

– Din moment ce tu nu mi-ai spus, ce drept ai acum să-l judeci?

Răsuflu pe nări plină de furie simțind cum tâmplele mi se umflă.

– Mă mir că ați avut timp să vorbiți după ce te-am luat de la cabana lui doar purtându-i tricoul!

Îl privește pe Jo și accentuează ultimile cuvinte într-un țipăt.

Jo își duce mâinile la cap și se așează pe colțul scărilor.

– Din nou m-ai mințit?

Se aude vocea subțire a lui Jo.

Cuvintele nu îmi mai ajung pe limbă ca să mă apar, rămân mută și totul se adună în mine.

– Ai plecat de lângă mine ca să te distrezi o noapte cu el.

Continuă Demir ca și cum ar presăra sare pe fiecare rană deschisă a mea.

– Ești doar o copilă prostuță, mereu o să profite de tine!

Își lovește mâinile de corp și se rezemă cu mâinile de masă privind în jos.

– Eu mi-am luat mâinile de pe tine, din momentul ăsta nu mai ești sora mea. Ești liberă să faci ce vrei!

Spune Jo după ce se așează în fața mea impunător și mă privește cu silă.