MALIK.

Artemis.

Notă; pentru un efect mai bun ascultați melodia atașată în timp ce citiți, enjoy!

Malik semnifica cealaltă parte din mine – o parte pe care abia o găsisem și acum o pierdusem, eram o umbră în nevoie de lumina lui.

Pe umbrele străzilor nu puteam să fiu întreagă, reflexia mea era împărțită în mai multe locuri, o parte era cu mine și cealaltă cu Malik.

Prin tot felul de terapii reușeam să nu mă pierd, simplul gând că i s-a întâmplat ceva mă făcea să înnebunesc. Era un an lipsa între noi.

Într-un an busola mea nu a reușit să-l mai găsească, furtuna era prea puternică, fiecare rană din mine o ațâța.

Într-un an nu am putut să-l iert, cumva sursa mea de putere s-a limitat aici. L-am iertat pentru că m-a înșelat, dar nu o să-l iert niciodată pentru lipsa lui, pentru absența lui. Nu o să-l iert niciodată fiindcă și-a despletit mâna dintr-a mea.

Nu o să-l iert niciodată pentru că nu a avut curaj pentru iubirea mea, pentru faptul că s-a speriat să renunțe la rutina lui. Nu o să-l iert niciodată pentru fiecare moment în care mi-a fost dor de el și nu a fost aici, nu o să-l iert pentru simplul fapt că a preferat să mă uite în loc să-și amintească mereu cum l-am iubit.

– Saia..

Îmi oprește șirul gândurilor vocea ce părea că vine din spatele meu și eu tresalt ușor din umeri.

– Mamă?

Îmi scapă cuvintele de pe buze și dau să mă ridic, dar mama îmi face semn printr-o strângere din ochi să rămân pe țărm.

– De ce vii aici mereu?

Se așează și îmi imită poziția balasându-și picioarele deasupra apei.

– Aici îmi recapăt conștiința.

Mă uit pierdută la constelațiile de pe cer.

– Și ce îți spune conștiința ta?

Brațul ei îl atinge pe-al meu și simt briza rece cum îmi ridică părul de pe mâini.

– Să mă adun din toate locurile unde m-am pierdut.

Strâng din ochi și simt cum ochii mi se umplu de lacrimi.

– Ar trebui să faci asta, e un sfat bun.

Spune și mă trage în brațele ei în timp ce buzele ei se apasă pe fruntea mea și plasează un sărut.

– Vrei să vorbim cu un alt terapeut?

Mă privește și degetul ei îmi duce firav un fir de păr după ureche.

– Singurul care mă poate vindeca este Dumnezeu.

Replic și mama îmi zâmbește scurt.

– Ai dreptate, ceilalți doctori doar pot bănui ce durere ai, o tratează, dar Dumnezeu o simte deodată cu tine.

Mâna ei mă mângâie peste umăr și eu îmi las capul să se clatine până cade pe umărul ei.

– O să fiu bine, promit.

Șoptesc având nasul în scobitura gâtului ei.

– Promiți pe degețel?

Mă tachinează și își prinde ultimul deget de-al meu.

– Promit.

Îi strâng degetul și zâmbesc slab.

Susținerea familiei conta mult pentru mine, înțelegerea lor mă făcea să îmi zidesc o bază. În trecut am avut probleme cu Jo și ei pe parcurs au aflat, dar situația dintre mine și Jo a rămas bună, apreciam că mă suna zi de zi și se interesa de starea mea.