MALIK.

Vestul și Nordul.

Notă; ascultați melodia atașată pentru un efect mai bun, enjoy!

Pentru Malik nu exista niciun pansament care să-i vindece rănile, era atât de rănit încât nu mai știa dacă a existat vreodată o parte neatinsă din el de oameni.

Eu eram armura lui și data viitoare când cineva intenționa să îndrepte glonțul spre el, acel glonț mai întâi trecea prin mine.

El nu uita cine a fost în trecut, timpul era acolo ca să-i reîmprospăteze conștiința, Malik cel din trecut îl ajungea pe cel din prezent și îi stopa toate simțurile.

Dar eu voiam să fiu pansamentul lui, conștiința lui, trecutul și prezentul.

El avea nevoie de iertare, dar nimeni nu l-a iertat și a încetat să se mai ierte pe sine pentru faptele lui, dar eu eram acolo ca să-l iert și să îi cos rănile cu pielea mea.

– Vino, vreau să-ți arăt ceva.

Își întinde mâna către mine și eu îmi împleticesc degetele cu ale lui.

Zâmbesc și el îmi întoarce zâmbetul cu unul încurajator, traversăm aleea și stăm umăr în umăr privindu-ne cu coada ochiului.

Ne îndreptam spre clădirea anexă, casa albă cu vopseaua jerpelită pe margini și cu mici crăpături în zid. Ușa era atât de lată și înaltă încât ochii mei au urcat și au coborât de-a lungul ca s-o pot studia, avea câteva margini aurii și cleanța era prăfuită.

Se vedea cu ochiul liber că nimeni nu a mai călcat pragul acestei case, avea un miros uzat și neaerisit în interior. Când am intrat ochii mei au făcut turul holului imens și a scării de marmură care coborau elegant din centru, nu era o casa deloc tradiționalistă.

Părea a fi un muzeu de artă deoarece în fiecare colț al pereților albi era câte un tablou, marii artiști își lăsaseră semnăturile în colțul fiecărei pânze. În stânga mea chiar sub balustradă, era un pian și praful de pe el era consistent.

Malik se uita la mine cum admir totul și cum ochii îmi fug de la un obiect la altul, avea un zâmbet timid între buze, ochii lui analizau încăperea și în mintea lui amintirile se derulau în linie.

– De ce m-ai adus aici?

Mă întorc pe câlcâie și privesc cum zâmbetul lui scade.

– Fiindcă mai lipsea o piesă de muzeu din colecția mea.

Atribuie și instictiv își freacă ceafa cu mâna.

– Haide să-ți arăt din ce comoară faci parte.

Mă ghidez după el și parcurgem holul ajungând într-o cameră îngustă, acea cameră avea o ușa ascunsă după un raft de cărți.

– Malik..

Spun, dar el mă trage înăuntru într-o cameră mică, îngustă.

Tablourile stăteau în linie pe perete și praful atinsese fiecare ramă, am rămas cu gura întredeschisă admirând peisajele desenate atât de delicat, atât de fină era fiecare linie a pensulei.

– Acum colecția e completă.

Continuă și mâinile lui se duc după talia mea.

– Ce te face să crezi că mă asemăn cu aceste tablouri?

Îmi duc mâinile după gâtul său.

– Nici măcar unul dintre tablouri nu îți imită frumusețea.

Șoptește peste buzele mele.

– Sunt acele tablouri?

Înghit în sec simțindu-i buzele cum se plimbă peste ale mele.