MALIK.

FIFTY-ONE.

Peste 6 luni;

Alarma sună în dreptul capului meu și eu îmi trec degetele grăbită peste ecranul telefonului, urma să plec la muncă și sunetul alarmei îmi cutremură urechile și somnul.

Casc și îmi întind brațele și le desmorțesc printr-o răsucire a gâtului și a încheieturilor, oasele mele trosnesc și eu îmi cobor picioarele pe sol. Urma să-mi fac rutina de dimineață și să mă îndrept spre locul meu de muncă – o bibliotecă din oraș.

– Am plecat, mamă.

Spun în pas grăbit spre ușă în timp ce îmi iau rucsacul agățat în cuier.

– O să trec și pe la Malik pe la spital astăzi.

Mă opresc s-o sărut pe obraz în timp ce ea stă la tejghea și frământă un aluat.

– Să nu întârzii la cină!

Mă atenționează mama și tonul ei blând capătă puțină duritate la jumătate.

Era începutul primăverii după o iarnă friguroasă care-și instalase frigul în oasele mele, încercam să ofer capitole noi vieții mele și să mă obișnuiesc cu ideea că Malik nu o să-și revină prea curând.

Să accept că Malik e în comă de 6 luni a fost o realitate care m-a înfruntat și mi-a ținut apăsat pistolul la tâmplă, era greu și să respir cu povara asta și nu mai știam din ce loc provine durerea – conștiință sau inimă?

Faptul că m-am angajat mi-a permis să mai uit ceea ce se întâmplase, cunoscusem oameni noi și contactul cu oamenii îmi făcea bine. În fiecare zi mergeam la Malik cu speranța că, o să-și revină și suferința asta are o margine sau cel puțin un loc unde să se oprească.

– De la spital?

Îl aud pe tata din sufragerie și pașii mei se opresc în loc uitându-mă instictiv peste umăr la tata.

– În legătură cu situația lui Malik? vă ascult.

Continuă tata în timp ce dinții lui se înfing într-un măr și el se plimbă dintr-un loc în altul.

– Mulțumim pentru că ne-ați anunțat!

Tonul lui e slab și inima mea se scufundă privind-o pe mama și simțind un nod cum deplasează în gâtul meu.

– Ce s-a întâmplat?

Mama se desmeticește din șorț și ochii ei au o tentă slabă de disperare.

– Băiatul acela..

Tata se uită în mod repetativ la mine și la mama formându-se o tensiune între noi.

– S-a trezit.

Inima mea s-a micșorat și îmi puteam auzi pulsațiile dintr-o ureche în alta.

– Spui adevărul?

Mama se întoarce pe câlcâie și mă privește cu mici urme de lacrimi pe retină expresia terifiată schimbându-i-se într-un zâmbet.

– El s-a trezit?

Cuvintele îmi ies greu din gură și simt un frison care mă face să tremur.

– Așa a spus doctorul.

Tata are un zâmbet abținut și lacrimile se joacă în colțul ochilor lui.

Cuvintele pe care le-a rostit tata îmi alinase fiecare durere și în sfârșit am putut la o gură de aer.

Am plecat împreună la spital cu mașina tatei și cu cât ne apropiam mai mult de unitate, inima mea se strângea ca într-un pumn încleștat și se mărea la fiecare suflu al meu.