MALIK.

Aripi frânte.

Notă; pentru un efect mai bun ascultați melodia atașată în timp ce citiți, enjoy!

În acest moment nu mai aveam nicio îndoială în privința lui Malik – el era tot ceea ce voiam să simt, era strictul meu necesar. Atâta timp cât el era cu mine simțeam că, gradivez în jurul lumii.

Cum puteam să fim atât de diferiți și să semănăm atât de mult? cum puteam să combatem această perspectivă a ceea ce simțim vizavi de noi?

Acolo un degetul lui se așeza și îmi mângâia pielea – acea porțiune din mine se vindeca.

Acum sunt sigură că Malik nu o să mai renunțe niciodată la mine, sunt sigură că degetele lui nu se vor mai dezpleti din ale mele.

Simțeam asta de fiecare dată când mă privea din colțul ochiului și zâmbea, mă simțeam centrul lumii în ochii săi și sentimentul ăsta era îndeajuns ca să pot cunoaște că mă iubește.

– O să trebuiască să plecăm, au sunat de la fermă și sunt îngrijorați pentru tine.

Vine spre mine și astupă difuzorul telefonului lipindu-l de tricou privindu-mă și frecându-și barba cu două degete.

– Trebuia să-l anunț măcar pe Jo că am plecat.

Îmi dau o palmă peste frunte mintal și oftez adânc pregătind lucrurile ca să plecăm.

– Nu te întrista, o să ne mai întoarcem. Ideea e să rămânem împreună, restul o sa se mai întâmple.

Spune Malik și îmi strânge bărbia între degetele sale ridicându-mi privirea demoralizată.

– Promiți?

Îmi ridic ochii spre el și el încuviințează din cap aplicându-mi un sărut scurt pe frunte.

Peste câteva minute;

Așteptam ca Malik să pregătească motocicleta ca să plecăm în drum spre casă, la fermă. Mă uitam prin pozele lui vechi și le studiam cu atenție, îi aud pașii cum se orientează spre mine și greutatea lui se lasă pe pat.

– Cât de vechi sunt pozele astea?

Spun și el zâmbește descrețându-și bărbia și colțurile ochilor alungindu-i-se.

– E un trecut îndepărtat.

Răspunde și privirea îi cade în melancolie fixând un punct central.

– Dar păreai fericit.

Îmi las capul pe umărul său și el mă strânge sub bărbia lui.

– Sentimentul de fericire nu există, e doar o stare psihică.

Vocea îi scade și răsuflă greu.

– Aveam o viață destrăbălată și eram destul de ignorant, traumele din copilărie m-au bântuit ani la rând.

Continuă și cuvintele îi ies greu din gură ca și cum îi era frică să inițieze o conversație despre trecutul lui.

– În tot haosului acela cu nopți trecute în același fel – beții și orgii sexuale, droguri și curse ilegale, eu îmi doream doar să am liniște, Saia.

Râde în semn de frustrare și își lasă capul pe spate ca și cum toate amintirile acelea îi lăsaseră cicatrici nevizibile.

– Nu îmi găseam locul, eram atât de pierdut și inconștient încât nu îmi mai păsa dacă îmi fac rău sau nu.

Continuă și eu prefer să nu îl întrerupt fiindcă avea nevoia să își recunoască toate astea ca să le poată digera mai ușor, să-și accepte trecutul.