MALIK.

FINAL.

Am renunțat la Malik fiindcă să mă lipsesc de el era singurul tratament care îmi stopa durerea, trebuia să devin altcineva ca să-l pot iubi în continuare, aș fi ajuns să-l urăsc în cele mai multe dăți când ochii noștri s-ar fi întâlnit. De ce? pentru că privirea lui o să-mi amintească unde e locul de unde provine durerea, în ce loc arde inima mea.

                   După o săptămână;

Am hotărât să plec cu Ramses în turneu și să-mi văd de cartea mea, am ales să nu includ sfârșitul dintre mine și Malik în carte fiindcă povestea noastră mereu a fost balanța dintre ficțiune și realitate, dar sfârșitul s-a înclinat prea mult spre ficțiune. Am scris ultimul capitol folosindu-mă de dorințele mele târzii, de gândurile mele și de imaginația mea.

Am scris în ultimul capitol cum eu și Malik ne întâlnim într-o bibliotecă veche din Seattle și ne vorbim fără să ne folosim de glas, ci doar cu privirea. Malik mă aștepta acolo știind că eu urma să vin, irișii lui se deschid la culoare din cauza razelor solare și părul lui stă răvășit pe frunte.

Își desprinde buzele una de alta și își drege vocea ducându-și mâna la ceafă, este timid și pașii lui înaintează spre mine prinzându-mi degetul mijlociu între degetele sale și ridicându-și privirea spre mine.

Într-un final buzele sale se deschid și glasul lui îmi calmează bătăile inimii, încetinește adrenalina din venele mele înlocuind-o cu morfină.

– Nu pot să fiu fără tine.

Începe și eu înghit în sec ca să-mi revigoresc gâtul uscat.

– Îmi amintesc cine ești.

Continuă și ochii săi se alungesc când zâmbetul lui crește.

– Busola m-a făcut să-mi amintesc de tine.

Își vâră degetele în buzunar și scoate o busolă din sacou fără să-și clintească ochii din a mei.

Dar totul este doar o ficțiune improvizată de mintea mea fiindcă în realitate eu și Malik nici măcar nu ne mai vorbim, tăcerea s-a transformat într-un șir lung de cuvinte pe care nu avem curajul să ni le mai spunem.

A doua parte din capitolul final e aceea când mă răsucesc pe câlcâie și mă uit în direcția în care se uită Malik – un șir de cărți stau atârnate pe un fir lung de ață și simbolizează câteva litere uniform.

                  " Vrei să fim mereu?"

Am citit pe rând fiecare literă despărțită întorcându-mă apoi cu fața spre el și simțindu-mi lacrimile cum îmi împroșcă colțurile ochiilor, asaltul de emoție s-a terminat în momentul în care l-am îmbrățișat și m-am reîntors acasă.

Dar în timp ce scriam toate aceste scene imaginare inima s-a micșorat în mine, tremuram doar gândindu-mă dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat în realitate. Creionul îmi tremura între degete și scrisul îmi derapa pe foaie, lacrimile mă făceau să schimb foaia mereu fiindcă coala se umezea.

Eu știu să-mi țin promisiunile, dar Malik și-a călcat în picioare fiecare cuvânt promis, m-a făcut să devin o autoare fără inspirație din cauza nevoii de el. Mă doare fiindcă în loc să-i scriu absența în carte, eu transcriu ceea ce am nevoie ca să pot rămâne întreagă. Ultimul capitol caracterizează nevoia mea de-a rămâne a lui.

– La ce te gândești din nou?

Vocea lui Ramses răsună în cameră și spătarul scaunului trosnește când face contact cu greutatea lui.

– Mâine este lansarea cărții și tu pari foarte departe de realitatea prezentă.

Se ridică și apasă butonul espresorului negru de pe tejghea rezemându-și baza spatelui pe margine.