MALIK.

FIFTY-TWO

Notă; ascultați melodia atașată în timp ce citiți, enjoy!

Am ajuns acasă și încercam să găsesc un colț liber al minții mele, eram încărcată cu gânduri despre Malik și fiecare cuvânt rostit de el mă obosea. Mi-am prins jacheta în cuier într-un mod dezordonat și am traversat holul oftând și ținându-mi degetele apăsate de tâmple.

Îmi era foarte greu să cred că asta e realitatea, ci nu imaginația mea. Dar prima variantă predomină fiindcă fiecare cuvânt rostit de Malik e real și mă atacă în fiecare punct sensibil.

Mama m-a văzut și vocea ei mi-a întrerupt pașii făcându-mă să mă răsucesc pe vârful câlcâielor.

– Ești bine?

Tonul ei e slab și privirea ei intenționează să se furișeze în a mea.

– Vino să bei o ceașcă de ceai.

Își dă seama de indiscreția ei și buzele ei se apasă într-un oftat scurt trăgându-mi scaunul de la masă.

– Tăcerea e un lucru care te îmbolnăvește.

Continuă după ce se așează la masă și degetele ei stau în jurul cănii pe care o lasă în fața mea.

– De fapt tăcerea e potrivită atunci când niciun cuvânt nu mai e necesar.

Îmi plimb degetele peste marginea cănii și mă uit într-un punct imaginar.

– Tăcerea mai este și felul în care poți vorbi cu tine fiind și ascultătorul și cel care vorbește.

Vocea mamei îmi rupe șirul gândurilor și eu îi aprob ideea printr-un zâmbet slab în colțul gurii.

– Probabil că el nu își găsește cuvintele potrivite și doar a spart tiparul tăcerii fără să aibe suficient curaj.

Continuă și mâna ei o învelește pe-a mea în timp ce ochii ei sunt mici și înțelegători.

– S-a trezit după atâta timp și nu mă recunoaște, e o durere pe care nu mi-am imaginat că o s-o trăiesc.

Mă justific cu mici întreruperi și secunde în care rămân pe gânduri ca să-mi selectez cuvintele.

– Dar asta nu înseamnă că inima lui nu își amintește că te-a iubit.

Inspiră adânc și ochii ei se plimbă pe trăsăturile mele dându-mi un fir de păr în spatele urechii.

– Dacă devine prea târziu să-și amintească?

Îngrijorarea mi se citește pe chip și eu mă uit la mama cu disperarea de-a mă asigura că nu e așa.

– E prea devreme să-ți faci griji pentru asta.

Mă bate pe umăr și buzele ei se lipesc de fruntea mea într-un sărut scurt.

– Bea ceaiul și culcă-te, o să te simți mai bine.

Se ridică și trece pe lângă mine mâna ei mângâindu-mi spatele de susul în jos.

Mama era o persoană atât de empatică și nu era nevoie să spună multe cuvinte, era nevoie doar să mă privească fiindcă reușea să-mi ia o parte din durere. Voia să îmi împart durerea cu ea, eu eram cea discretă și evitam s-o amestec în problemele mele.

Am urcat în cameră și primul gând a fost să deschid caietul împotmolit sub hainele din sertar. Nu renunțasem să scriu despre Malik, el era inspirația mea și arta mea indiferent de vreme, anotimp sau timp – el era pretutindeni în inima mea.