MALIK.

FIFTY-THREE

Notă; ascultați melodia atașată pentru un efect mai bun când citiți, enjoy!

După câteva zile Malik a fost externat după ce i s-au făcut în repetate rânduri investigații amănunțite și analize ca să constante starea lui mentală – totul era ținut sub control cu medicamentația potrivită.

Doar că Malik își recăpătase vechiul rol și vechea postură și atitudine, se întorsese la a fi el cel din trecut și era ca și cum am întors câteva capitole în urmă ca să le recitesc.

Era neglijent când era vorba de medicamente și alimentație, participa la petreceri târzii și curse care îl oboseau și îl afectau în mod vizibil. Dar nu îi păsa, voia doar să își trăiască viața fiindcă spunea el – "timp de 6 luni mi-am pus viața pe pauză și acum vreau s-o trăiesc ca și cum mâine e ultima mea zi."

Cumva îi înțelegeam frustrarea fiindcă nu putem să prevenim ce aduce ziua de mâine, dar el își accentua starea de anxietate rămânând blocat în accident și gândindu-se că putea să moară și să regrete că nu și-a trăit viața suficient. Oricum și-a pierdut un sfert din viață, a pierdut amintirile și momentele pe care le mai poate găsi doar în ramele fotografiilor și în albumele vechi.

A pierdut oameni și sentimente pe care nu le mai poate simți din nou, nu la aceeași intensitate. Dar medicii spuneau în continuare că e doar o perioadă temporară, susțineau că Malik o să-și amintească și acei 2 ani lipsă care i-au fost furați din cauza accidentului.

– Te duci la Malik?

Întreabă mama în timp ce eu îi selectez cu grijă pastilele și le așez într-o pungă subțire și transparentă.

– Crezi că de data asta le va lua? băiatul ăsta refuză să se vindece!

Gesticulează nervoasă și mâinile i se lovesc de corp în timp ce dintre buzele ei iese un oftat apăsat.

– O să-mi folosesc toată voința să-l conving.

Schițez un zâmbet prefăcut în colțul gurii în timp ce spatele mi se presează de dunga mobilei.

– Ai grijă de tine!

Privirea mamei nu îmi dă prea multe speranțe și mă sărută scurt pe obraz în timp ce trece furtunos pe lângă mine.

Malik era nodul din pieptul meu care stătea apăsat și mă îngreuna, era nodul care nu îmi dădea voie să respir. Îmi era foarte greu să mai continui să-l iubesc, pentru prima dată în mintea mea s-a ivit șansa de-a renunța la iubirea lui.

În ultimul timp Malik devenise o viroză molipsitoare care îmi cauza o durere diferită – mă făcea să mă gândesc la binele meu eliminându-l din ecuația asta.

– Nu te-ai săturat să tot încerci să schimbi ceva?

Vocea lui Demir îmi întrerupe gândurile și eu îmi scutur capul în timp ce pașii mei se opresc.

– De ce te uiți așa?

Se apropie și ochii lui îmi traversează suspicios zâmbetul frustrant de pe buze.

– E prima dată când cineva a dat glas vocii minții mele.

Mă uit într-un punct imaginar și inspir profund simțind durerea cum se împrăștie în pieptul meu.

– Deci ești pe cale să renunți?

Degetul lui se răsucește în jurul unui fir de păr de-al meu și răspunsul meu îi oferă un zâmbet batjocoritor.

– Nu mă ataca în momentele mele de slăbiciune.

Pașii mei mă conduc la câțiva centimetrii distanță și vocea mea capătă o notă impulsivă.