MALIK.

FORTY

Notă; ascultați melodia atașată pentru un efect mai bun, enjoy!

Malik îmi lăsase arsuri în piept și implicit pe tot corpul, reprezenta o rană din care sângele nu contenea să curgă. Singurul pansament era însuși el și nimeni și nimic nu putea să stopeze sângele.

Stăteam rezemată de zid în cameră și simțeam cum suprafața rece îmi răcorește pielea, eram extenuată, obosită de propiile mele gânduri.

Știam că Demir reprezintă un inamic, dar nu credeam niciodată că o să-și dezvăluie fețele, interesele și scopurile atât de comod și fără nicio reținere. De ce făcea asta? de ce pusese între mine și Malik un zid? de ce stătea între vocile noastre ca să nu ne putem auzi?

După câteva ore;

M-am așezat la birou și încercam să-mi găsesc inspirația, mirosul de iasomie îmi invadase nările și aprinsesem o lumânare parfumată ca să împrospătez mirosul din cameră.

Era seară și greierii se auzeau din spre geam, vântul intra și ieșea armonios din camera mea și dispuneam de liniștea de care aveam nevoie.

Mă gândeam în sinea mea – și suferința asta are vreo margine? are vreun sfârșit sau este un început continuu? de fapt suferim din cauza amintirilor, a nevoiei și a lipsei.

Iubirea nu are nicio vină, ar trebui să purtăm singuri fiecare vină – noi oamenii distrugem tot ceea ce ne înconjuară și implicit iubirea. O tratăm inconștient, renunțăm, vrem să rănim fiindcă și noi am fost răniți.

Dar oare nu știm cum e să fii rănit? nu cunoaștem acea durere? de ce involuntar vrem să fie simțită și de alții? noi oamenii nu știm nici măcar să tratăm iubirea, o trăim ca un virus letal, ca o răceală și ne bucurăm când ne trece.

Am scris în noul meu caiet de notițe tot ce îmi trecuse prin minte și am semnalat cu punct la final, citatul din cartea lui Malik îmi schimbase starea și după mult timp aveam curajul să schițez un zâmbet.

A 2-a zi de dimineață;

Am coborât la parter după ce îmi făcusem rutina zilnică, optasem să port o rochie simplă de dantelă și o pereche de opinci comozi.

Intenționam să lucrez pentru următorul parfum și am coborât pe sărite scările, înainte să ies, sunt distrasă de conversația pe care o aud involuntar din crăpătura ușii a bucătărie.

– Ce-o să facem dacă află? abia și-a revenit, băiatul ăsta o să-i ia mințile din nou..

În vocea mamei se simte disperarea și eu mă apropii cu pași mici de ușă.

– Crezi că nu m-am gândit, mamă? o să plece, o să mă asigur că pleacă!

Răzbește Jo și pot să văd prin minuscula crăpătură cum își masează fruntea cu degetele.

– Cum a ajuns aici?

Tonul mamei devine calm și eu devin foarte anxioasă.

– I s-a stricat motocicleta în apropiere și băieții i-au recomandat atelierul meu.

Răspunde Jo și degetele lui bat în masă ca un tic nervos.

– De ce ai acceptat să-l ajuți? nu ați avut o altercație mai demult?

Intervine tata și vocea lui e dură.

– Asta a fost acum un an și din respect pentru restul de gașcă am acceptat să-i ofer ajutorul.

Se apără și vocea lui e joasă, timidă.

M-am dezlipit de ușă și picioarele m-au ghidat spre ieșire, aerul mi se oprise în piept și pierdusem șirul cu bătăile inimii care pulsau în ritm alert.