Eu sunt Sam

30. Bipolară

   Mă trezesc dimineață datorită mirosului de ouă prăjite și șuncă din cameră. Stomacul meu s-a trezit înaintea mea, așa că acum în interiorul meu se dă un mare concert simfonic. Deschid ochii și zâmbesc când realizez unde sunt. Însă în pat sunt doar eu. Nathan nu este aici. A fost prima noapte după mulți ani în care am dormit cu un bărbat. Sau mă rog, altul decât Chris, Ben sau Aaron.

   Dar nu am dormit nicicând atât de bine. Cuvintele lui Nate de aseară încă îmi răsună prin cap, și nu știu cum am putut adormi atât de repede după ceea ce am realizat. Sau cred că am realizat,pentru că momentan este doar o presupunere. Însă acele cuvinte , "oricât mă voi urî mâine pentru asta, ar trebui să ne oprim acum", m-au dus cu gândul la un anume mascat misterios. Dar sigur a fost doar o coincidență, pentru că nu avea de unde să știe cine sunt, masca îmi acoperea destul de bine fața atunci, iar el mă mai văzuse doar de două ori.

   Apoi, declarația aceea pe care mi-a făcut-o...dacă stau să mă gândesc mai bine, de fiecare dată când ne-am văzut aproape că am rămas fără cuvinte din cauza replicilor sale. Este dulce, dar este parcă prea dulce pentru a fi adevărat. Ceea ce îl face să fie puțin prea dulce pentru gusturile mele. Totuși, trebuie să recunosc că mă face să mă simt bine.

   Și după, totul s-a năruit, atunci când mi-a declarat că mă vrea pe mine pentru că eu sunt destinul lui. Avea atâta încredere în privire atunci când mi-a mărturisit asta, încât o bucată din mine s-a rupt din nou, știind că aveam să îi spulber orice credință în destin, atunci când îi voi mărturisi adevărul. Că nu destinul m-a adus în viața lui, ci o probă stupidă a unui joc. Că eu l-am ales dintre cei trei, și că destinul nu a avut nimic de a face cu asta.

Și am vrut să îi spun aseară. Am încercat. Însă în momentul în care și-a lipit buzele de ale mele, am uitat de tot. Nu mai eram decât noi doi, și buzele noastre. Știu că va suna clișeic, dar nu am fost sărutată așa niciodată. Și am sărutat câțiva bărbați. Nu am simțit niciodată atâția fiori prin corp atunci când un bărbat m-a mângâiat pe spate. Și mai mult ca sigur nu mi-am dorit niciodată atât de mult ca un sărut să nu se termine. Sincer, dacă nu s-ar fi oprit el, eu sigur nu aș fi făcut-o. Dar îl apreciez pentru asta, oricine altcineva ar fi profitat de situație, fără îndoială.

După ce îmi întind oasele și mușchii, exact ca o pisică ce se întinde la soare, încep să îl caut pe Nate cu privirea. Mă ridic în șezut și îl văd imediat pe terasă. Stă pe un scaun, cu brațele sprijinite de balustradă, privind în gol orașul. Oare este supărat pe mine? Am făcut ceva greșit?

   Trebuie să încetez cu asta până nu e prea târziu. Adică, ce naiba e în capul meu de mă gândesc că doar pentru că este îngândurat, poate fi vina mea? Și dacă ar fi, de ce îmi pasă atât de mult? Nu știu cum se numește ceea ce suntem noi acum, dar orice ar fi, știu că nu va dura prea mult. Nu are cum.

   El este o persoană mondenă, un artist care pleacă în turnee, participă mereu la evenimente, și este tot timpul în lumina reflectoarelor. Eu în schimb, sunt o persoană care a căutat mereu liniștea, căreia îi place să își petreacă timpul liber în casă. Îmi place să mă plimb, dar prefer mereu un weekend cu filme și popcorn, decât pe drumuri și la petreceri. Cu toate astea, nu voi refuza niciodată vreo invitație de la oricare dintre mușchetari. Deși în ultimul timp, ne vedem din ce în ce mai rar. Îmi este dor de ei.

   Cu pași timizi mă îndrept spre terasă, iar el îmi simte imediat prezența, pentru că tresare.

   — Bună dimineața, frumoaso. Vocea lui răgușită răsună prin tot corpul meu, iar zâmbetul pe care îl are pe chip atunci când se întoarce cu fața spre mine mă face să șterg cu buretele orice gând aș fi avut să opresc totul acum, cât încă aș mai avea o șansă să îl uit.

   — 'Neața și ție, îi spun și casc, apoi dau să mă așez pe scaunul de lângă el.

   El în schimb mă prinde de încheietură și dintr-o singură mișcare mă așează în poala lui.

   — Nu vrei să stai acolo, crede-mă. Scaunul ăla e rece ca naiba, îmi spune și își așează o mână pe obrazul meu, mângâindu-l încet și privindu-mă blând.

   Este atât de multă căldură în ochii lui verzi, încât nici nu mai simt frigul de afară. Tremur însă, iar când observă, Nathan se ridică de pe scaun cu tot cu mine.

   — Ai înghețat și trebuie să mănânci ceva, îmi spune în timp ce mă duce în brațe înapoi în cameră.

   Mă așează înapoi în pat, apoi îmi așează pe picioare o tavă plină cu mâncare, și un trandafir roșu alături de un bilețel. Mă sărută pe frunte, apoi intră în baie, și aud cum pornește apa de la duș. Iau bilețelul și îl deschid :

   " Și nu-mi ajung aceste nopți sumare
    Nici clipele trăite pe pământ,
    Să-ți pot rosti tăcerile din gând,
    Să-ți pot deschide sufletul c-o floare.
                                                            N."

   Reușește de fiecare dată să găsească cuvintele potrivite, în orice situație. A reușit tot timpul să mă facă să zâmbesc, și nu prin cadouri, căci de acelea mă puteam lipsi. Ci prin aceste bilețele care mi-au făcut zilele puțin mai bune. Cred că l-am plăcut mereu, dar nu am vrut să văd asta.

   Exact când termin de mâncat, el iese din baie, și dacă nu aș fi înghițit deja și ultima îmbucătură, cu siguranță m-aș fi înecat. Părul umed care îi cade peste frunte, pielea bronzată încă umedă, toate tatuajele la vedere, mușchii atât de bine definiți, încât aș putea să jur că sunt desenați, toate astea mă fac să înghit în sec când realizez că mă holbez la el.

— Acum, dacă am trecut testul fizic, spune arogant și îmi rânjește cu toată fața, ce ai vrea să facem astăzi?

— Păi cred că are trebui să căutăm un tren, sau ceva cu care să ajungem acasă, nu? întreb eu încercând să nu îi arăt că mă rușinasem de faptul că m-a prins holbându-mă la el.

— Gărgăriță, doar nu crezi că te las să scapi atât de repede de mine, nu? Am spus că plecăm astăzi, dar nu am spus că vom pleca la prima oră. Acum haide, avem nevoie de niște haine noi.

Nu stau prea mult pe gânduri, ci îi accept propunerea. Îmi iau hainele de ieri și intru în baie pentru a mă schimba. Cred că sunt bipolară. Acum mai puțin de o oră eram pregătită să îi spun că toată joaca asta dintre noi trebuie să înceteze, iar acum mă întreb "Care joacă?". Ce simt când sunt lângă el nu mai este de mult o joacă, și nici nu știu dacă a fost vreodată doar atât.

Ies din baie și îi înapoiez tricoul pe care Nate și-l trage imediat peste cap, apoi îmi cuprinde mâna și mă trage afară din cameră.

   Nu știu când a trecut restul zilei. Am făcut cumpărături, ne-am luat haine și suveniruri, ne-am plimbat și am râs, ne-am îmbrățișat și sărutat, exact ca un cuplu de îndrăgostiți în vacanță. Și da, poate că eu sunt puțin, dar doar puțin îndrăgostită de el, și deși tot ceea ce îmi spune ar trebui să îmi fie de ajuns ca să am încredere că și el simte ceva pentru mine, eu nu am. Nu știu cum va fi mâine, nu știu cum va fi săptămâna viitoare. Nu știu când se va plictisi de mine. Dar știu că astăzi nu este încă mâine, și că pentru încă câteva ore, sunt aici, în ceea ce pare a fi doar un vis frumos.

   — Sam...șoptește Nate scoțându-mă din gândurile mele.

   — Hm?

   — Mi-e teamă să plecăm de aici, recunoaște trist.

   — Ți-e frică să mergi cu trenul?

   Nate începe să râdă cu poftă, iar când se potolește din râs, îmi cuprinde fața în palmele lui și mă privește adânc în ochi.

   — Îmi este teamă că, odată ce vei ajunge acasă, mă vei respinge din nou...

Se pare că avem aceleași temeri...

  Bunăă! Gata și capitolul 30. Nu știu câte vor mai urma, dar nu foarte multe. Credeți că o să reușească Sam să își învingă temerile și să aibă încredere în Nate?
Vă aștept cu drag părerile!
Xoxo🖤