Lucrând pentru o organizație secretă, Alicia se angajează împreună cu partenerul ei, Mark, într-o misiune sub acoperire ce presupune ca ea să seducă un om de afaceri bogat și șarmant, pentru a salva vieți nevinovate.
Pare o victorie sigură, dar luc...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Fir-ar, îmi doresc să fi avut adidași în picioare să o iau la fugă...
Ai zice că a cheltui o mică avere pe o pereche de pantofi te scutește de supliciu, dar aceștia mă ucid.
— Înțeleg că nu te simți bine la petrecerea mea, glumește domnul John.
Râdem amandoi, mă prefac stânjenită.
— Îmi pare rău, nu asta am vrut să spun. Adică... petrecerea a fost minunată, dar nu, nu pot spune că mă distrez.
— Deci îți place să alergi, ha?
Urăsc alergatul! Cardio, în general, dar alergatul îl urăsc din tot sufletul meu! Nu pot să îl sufăr. John, în schimb, e un maniac, aleargă în fiecare zi la ora 5 dimineața, ceea ce e problema lui, desigur și nu îl judecăm pentru asta, numai că a devenit și problema mea de vreme ce el e motivul pentru care sunt nevoită eu însămi să alerg zilnic de două luni încoace. Am și slăbit din cauza asta.
— Da. Alerg în fiecare zi în parcul de lângă casa noastră. Îmi place, mă eliberează. Și, în plus, nu cred că găsesc vreun taxi în partea asta a orașului, deci cred că adidașii mi-ar fi prins bine.
Râdem din nou.
— Te-aș putea duce eu, dacă vrei.
Exact asta vreau, ca să știe unde să mă găsească, dar nu pot accepta imediat. Aș părea o pradă ușoară. Și trebuie să avem o conexiune înainte. Nu ne putem spune "la revedere" înainte ca el să fie nerăbdător să mă revadă. Sigur că va trebui să mă ducă acasă la un moment dat, doar nu o să mă lase în stradă! Decid eu când.
— O, nu, nu vreau să te deranjez! Nici să te iau de la propria petrecere.
— Poți să fi liniștită, nimeni nu o să îmi simtă lipsa. În plus, vreau să mă asigur că toți invitații ajung cu bine acasă.
Da, sigur...
— Nu, serios, sunt bine. Și nu aș fi în siguranță să conduci tu, ai băut, glumesc.
Normal că știu că m-ar duce un șofer, dar Amy nu știe. E cam naivă.
— Am să merg pe jos, să îmi lipezesc gândurile. Îmi face bine aerul.
— Atunci, pot să merg cu tine?
— Bănuiesc că nu te pot opri.
Pornesc la drum, nu contează direcția. De fapt, chiar nu am idee cum să ajung acasă de aici, casa în care locuiesc cu Mark de când lucrăm la asta. Cert e că nu aș putea ajunge pe jos.
— Serios, acum, pantofii ăștia mă omoară, nu voi putea ajunge departe cu ei, spun cu nonșalanță, în timp ce îi dau jos.
Spontaneitatea mea e ca o gură de aer proaspăt pentru mult prea rigidul om de afaceri. Îi place compania mea.
