Iluzoriu

XXI - E Mutilare

      — Știi, îmi vine foarte greu să joc rolul ăsta, simt nevoia să mă plâng lui Mark, în timp ce ne bem cafeaua de... la pranz.

      A lucrat într-adevăr până târziu aseară și acum se pregătește să plece din nou la Sediu. Eu nu mă culc niciodată devreme de bună voie. Nu mă văd cu John până când nu sunt pregătită să fac urmatorul pas, adică până mi se vindecă spatele, deci pot să dorm până târziu, nu trebuie să merg la alergat.

      — Cred că e fiindcă nu prea îmi place de ea. Nu seamănă deloc cu mine mironosița asta! continuu.

      — Te descurci foarte bine totuși.

      O încurajare neașteptată din partea lui sau e ironic?

      — Și nu îmi place de el deloc! Mi se pare... dezgustător!

      — Serios? Ce e în neregulă la el?

      — E așa de dulce și de amabil că mi se face rău. Mereu la dispoziția mea. Adică... cine se poarta așa?

      — Nu ar putea să fie că îți place prea mult, nu?

      — În niciun caz, cum poti să spui așa ceva? Se presupune ca e bărbat, nu... majordom! Cel mult milă aș putea să simt pentru el și asta îmi taie tot cheful.

      — Nu așa părea.

      Ridic o sprânceană.

      — V-am văzut împreună...

      La dracu'! Nu pot să fac asta cu cineva privindu-mă, judecandu-mă, mai ales dacă e vorba de Mark!

      Acum, de fiecare dată când o să fiu cu John, o să am asta în minte, că Mark ar putea fi pe aproape, că poate să îmi vadă fiecare greșeală, să audă fiecare tâmpenie pe care o spun, să mă tachineze pe tema asta sau să devina gelos și să facă vreo scena sau și mai rău să nu spună nimic.

      Parcă s-a prăbușit totul în secunda asta și nu mai pot face nimic. Așa pur și simplu. Mark dă un autogol. Jocul s-a terminat. Misiune compromisă.

      — Mark te rog nu face asta. Nu pot să joc cu spectatori. Am trac. Nu pot să o fac dacă știu că ai putea să mă privești. Chiar nu pot.

      — Am înțeles.

      — Doamne, mi-aș dori să nu îmi fi spus!

      — Hei, poți să stai liniștită, nu o să stau să mă uit la tine. Nu am timp pentru așa ceva, chiar dacă joci grozav. În plus, nu a fost decât o privire...

      — Nu, Mark, las-o așa. Nu poți să o întorci. Nu poți să faci asta. La naiba! Las-o baltă.

      — Nu se va mai întâmpla.

      Îmi dau ochii peste cap descumpănită. De fapt, mă simt rănită, trădată. De ce dracu' a făcut una ca asta? Și de ce a trebuit să îmi spună?

***

      Savurez o altă cafea, privind pe geamul imens din apartamentul lui Ashton. Are o priveliște frumoasă. E un sentiment plăcut să privești ploaia de la adăpost. Liniștitor.

      E cald și bine înăuntru. E bine că trăiește, dar e târziu, parcă prea târziu, rănile poate prea adânci ca să se mai vindece. Era mai ușor să lupt cu dorul de o iubire terminată decât să mă lupt cu fantoma ei.

      Cât de diferit ar fi fost totul pentru mine dacă aș fi știut că trăiește, poate pentru amândoi. Dar el a știut și nu m-a căutat niciodată.

      Vine în spatele meu și privește și el pe geam, peste umărul meu stâng - destul de îndepărtat ca să nu mă atingă, dacă niciunul dintre noi nu se mișcă deloc, dar suficient de aproape ca să îi simt parfumul. Nu e același, e unul mult mai elegant și mai sofisticat, dar la fel de îmbătător.

      Îi simt răsuflarea în părul meu. Îmi dă fiori. E atât de aproape că doare. De ce dracului îmi fac asta? Ce am crezut ca obțin venind aici? Nu e nicio șansă ca noi doi să fim vreodată prieteni, colegi. Nu o să găsesc înțelegere, nici consolare. Dar nu pot să îl pierd încă o dată. Pur și simplu nu pot să îl smulg din nou din viața mea.

      Îmi adună părul de pe spate și îl mută pe umărul drept, ca să îmi șoptească în urechea stângă, atât de aproape că îi simt buzele atingându-mi urechea.

      — Îți amintești cum obișnuiam să petrecem după-amiezile astea ploioase?

      Oh, nu, Ashton, te rog, nu juca această carte!

      Durerea pe care o simt a devenit atât de intensă încât mi se pare că e foarte posibil să încep să plâng sau, mai rău, să-i cedez. L-am iubit atât de mult pe omul ăsta! Poate că e rândul lui să mă ucidă. Să rezist tentației este cea mai grea tortură, dar sunt atât de multe în joc! Sunt prea multe între noi.

      Numai că el nu vede nimic din toate astea. Eu nu vede altceva decât fermoarul auriu care traversează spatele rochiei mele negre țipând să fie desfăcut. El nu se luptă cu ispita ca și mine, el nu are nimic de pierdut, așa că trage de cheiță, de sus până jos, fără ca eu să apuc să reacționez.

      Al dracului fermoar, nu s-a deschis în viața lui atât de ușor, numai în dimineața asta m-am chinuit zece minute să îl închid!

      Pentru o fracțiune de secundă mi se pare că m-a deschis cu un bisturiu.
Aerul rece care pătrunde prin deschizătura creată pare că îmi îngheață sufletul.

      — Isuse! Cine ți-a făcut așa ceva?

      La dracu'!
      Mă întorc imediat, ferindu-mi spatele.

      — Nimeni.

      — Ți-ai facut-o singură? Lasă-mă să văd!

      — Nu!

      — Ascultă, asta e o problemă serioasă...

      — Am spus că nu e nimic.

      — E mutilare!

      — Sunt bine, nu am nevoie să fiu salvată, Ashton!

      — Atunci de ce ai venit aici?

      — Asta mă întreb și eu.

      Noroc că am o haină de ploaie care să acopere rochia descheiată!