Lucrând pentru o organizație secretă, Alicia se angajează împreună cu partenerul ei, Mark, într-o misiune sub acoperire ce presupune ca ea să seducă un om de afaceri bogat și șarmant, pentru a salva vieți nevinovate.
Pare o victorie sigură, dar luc...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
— Va trebui să mă scuzi, nu stau aici decât de o lună, nu am avut timp să decorez, spune când mă poftește înăuntru.
Înseamnă că era deja decorat. Mă întreb ce a făcut ca să primească apartamentul ăsta. E uriaș, bine poziționat, minimalist dar, modern și foarte bine echipat. Asta mă face să mă întreb cum sunt apartamentele celorlați agenți. Oare sunt eu trasă pe sfoară?
— Cafea? Întreabă, îndreptându-se către espressorul italienesc care râșnește cafeaua pe loc și are mai multe butoane decât mașina mea de spălat.
Eu de ce nu am așa ceva?
— Ceva mai tare? Întreabă, din nou, văzând că îi inspectam barul cu privirea.
O făceam din pură curiozitate, dar cred că e o idee mai bună.
— Sigur. De ce nu?
O să am nevoie de tot curajul ca să purtăm conversația asta.
Toarnă whiskey pentru amândoi. Eu îl dau pe gât pe al meu. Nu e băutura mea preferată, dar nu mă aștept să își amintească asta dupa șapte ani.
— Și acum ce facem? Întreb, ca să smulg bandajul dintr-o dată.
Își lasă jos paharul, înghițind de-abia prima gură și mă privește surprins și cu o ușoară urmă de amuzament.
— Ok, să trecem la subiect... zâmbește.
Mi-a fost dor de zâmbetul ăsta cuceritor. Trebuie să recunosc că arată chiar mai bine decât mi-l aminteam.
Încerc să rămân conștientă de faptul că pericolul are obiceiul de a fi seducător.
— Ești evident chinuită de vinovăție pentru ce s-a întâmplat, continuă el.
Ridic privirea, fără să încuviințez. Cred că cel mai înțelept e să văd în ce ape mă scald înainte să acționez.
— Cu toate astea, nu te-am auzit spunând că îți pare rău.
— M-ai crede? Ce folos au cuvintele în gura unui mincinos? De-asta m-ai chemat? Vrei să îmi cer scuze?
Paharul i se clatină în mână, revărsând puțin din conținutul său pe manșeta cămășii negre și pe ceas, dar încă nu se ridică să se șteargă, în așteptarea răspunsului meu.
— Te-ar ajuta să auzi că îmi pare rău? Întreb.
— Îți pare?
Oftez.
— Îmi pare rău pentru durerea pe care am cauzat-o, știu că ți-ar fi fost mai bine dacă nu m-ai fi întâlnit niciodată și, ca să fiu sinceră, o parte din mine și-ar fi dorit să reușești în ce făceai... Dar, dacă ai avea puterea să întorci timpul, aș face-o încă o dată. Deci nu știu, tu ce crezi, îmi pare cu adevărat rău?
