Iluzoriu

XII - În Liga Întâi

     Luc îmi lipsește cel mai mult dintre toți...

      — Încercam doar să te protejez, să știi, în seara când ai venit... Am vrut să te țin departe de golanii ăștia, care nu sunt așa antrenați să își țină sculele în pantaloni.

     — Mulțumesc, Luc, zâmbesc.

     — Ashton e băiat bun, oftează, poate prea bun...

     — Știu...

     — Știi, nu am apucat să îți spun... Mi-ai salvat viața atunci... Nu am fost niciodată așa drogat în viața mea!

     Râdem.

     — Da, e posibil să fi exagerat... Doar că nu am vrut să suferi.

     — A fost bine... a fost bine... Spune dând din cap aprobator.

     Zâmbesc.

     — Mulțumesc, dulceață.

     — Sigur, oricând, strâng din buze. Caută-mă când ai nevoie de o doză, spun cu un zâmbet trist.

    Încerc să mă descotorosesc de el pentru că stavila pe care am pus-o în drumul lacrimilor e pe cale să cedeze, dar el știe deja și de asta e aici.

    — Și tu ești bună, dulceață...

    — Mda, zic, privind în sus pentru că deja am ochii plini.

    De fapt, nu sunt. Și mă doare.

    Luc își pune încă o dată brațul protector în jurul meu, de data asta oferindu-mi un umăr pe care să plâng. Și ăsta a fost cel mai apropiat lucru de o prietenie pe care l-am avut vreodată. El nu întreba, nu judeca, nu trăgea concluzii, nici măcar nu dădea sfaturi, dar era acolo când aveai cea mai mare nevoie. Până când nu a mai fost.

      A murit la scurt timp după discuția asta. Și cred că a fost singura mare pierdere din viața mea. Am plâns cum nu mai plânsesem vreodată și nu am mai fost aceeași după ce s-a întâmplat asta. A fost singurul om care m-a înțeles, dincolo de minciuni, dincolo de fapte sau de ce aș fi putut sau nu să spun, am simțit că mi-a citit sufletul, că mi-a înțeles esența, cine eram cu adevarat pentru că, iată, nu cred că întotdeauna faptele noastre ne definesc întru totul. Cred că suntem mai mult de atât, decât suma deciziilor pe care le luăm sau a faptelor pe care le comitem în anumite împrejurări sau în altele. Întotdeauna mai exista ceva, adânc de tot, care sintetizează cine suntem, ca un ADN. Întotdeauna o să îmi amintesc îmbrățișarea aia ca pe cea mai sinceră din viața mea și voi fi veșnic recunoscătoare că mi-a fost dat să trăiesc așa ceva.

      — Du fata de aici, Ash, îi rețin eu, au fost ultimele cuvinte pe care l-am auzit rostindu-le cu vocea lui răgușită.

      Am găsit puțină consolare în faptul că a pierit în bătălie ca un erou și nu din cauza mea, dar eu nu meritam să fiu salvată. Nu meritam nici să mor în prima mea misiune, am preferat să mai trăiesc. Eu nu am stofă de erou.

      Am devenit unul la sediu, când m-am întors, dar cred că din greșeală. Nu am crezut niciodată că îmi merit laudele, m-am simțit ca un impostor, dar, totodată, am realizat că după asta pot face absolut orice, să acționez împotriva oricărui principiu, să fiu orice am crezut că nu voi fi niciodată, să depășesc orice durere și, în aceeași măsură, să nu îmi pese dacă se termină totul. Nu îmi mai era frică să mor. Dar descoperisem și că puteam să supraviețuiesc oricărei pierderi, dacă aș mai fi avut vreodată ce să pierd.

      După cum era de așteptat, finalul a fost devastator. Viața lui Claire s-a sfârșit cand l-am trădat pe Ashton, iar eu devenisem cu totul Claire. Alicia se înstrăinase, apărând din ce în ce mai rar, până când, la final, nu o mai cunoșteam deloc.

       Ei știu totuși că la origine suntem oameni sau, cel puțin, am fost odată. Avem perioade pentru recuperare după fiecare misiune de amploare, mai lungi sau mai scurte, proporțional cu cât de distruși suntem când ne întoarcem. După timpul liber și tratamentele necesare, ne întoarcem la antrenamente până revenim la forma inițială, ceva aproape de supranatural - forță, viteză, reflexe. Asta împreună cu dieta și consilierea psihologică ne împiedică și să o luăm razna și să devenim prea umani în același timp.
Avem o relație... complicată eu și doamna Johnson, mai ales pentru că, în lumea asta, clauza de confidențialitate nu funcționează la capacitate maximă...

      După asta am început să am misiuni ca orice agent, intrasem în liga întâi și m-am trezit cu Mark pe cap, apărut de nicăieri, un partener de care nu am avut niciodată nevoie. Era un agent cu experiență care, de obicei, se ocupa și cu trainingurile începătorilor de altfel, dar de care eu nu auzisem niciodată.

      Eu fusesem inițiată direct de Elisabeth și antrenată cu bunăvoință, dar nu cu blândețe de Mike, așa că a trebuit să mă interesez despre el la prietenii mei, Bill și Claudia, care mă au la inimă dinainte să mă cunoască. Au devenit fani doar prelucrând rapoartele.

Știu, cam scurt capitolul de astăzi, îmi pare rău! Dar parcă merita un loc separat, nu?