Lucrând pentru o organizație secretă, Alicia se angajează împreună cu partenerul ei, Mark, într-o misiune sub acoperire ce presupune ca ea să seducă un om de afaceri bogat și șarmant, pentru a salva vieți nevinovate.
Pare o victorie sigură, dar luc...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Mă trec fiori când îi sună telefonul lui Mark. Nu știu la ce lucrează, dar e ceva mare. Pleacă de acasă aproape în fiecare zi de dimineață, ca să pară că are grijă de firma tatălui său. Probabil că se duce la Sediu. Cu siguranță că lucrează și la altceva pentru că mereu se întâmplă atâtea. Dar asta e important. E... preocupat.
Clar nu mă privește pe mine, dar se întâmplă să am un sentiment rău legat de asta, mai ales că e în aceeași operațiune cu Ashton. Mi-aș dori să știu ce se întâmplă.
— Unu, spune: avem informații că ceva se va petrece luna asta. Trebuie să ne mișcăm mai repede. Doi: o să lipsesc în noaptea asta. Spune-i lui John că sunt plecat din oraș cu afaceri.
— Deci trebuie să o fac astăzi.
— Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
— Ok...
Ne întoarcem amândoi să ne vedem de ale noastre. El trebuie să plece. Eu trebuie să îl sun pe John și să mă pregătesc să mă văd cu el.
Trebuie să ajung la el acasă astăzi. Având în vedere că așteaptă asta de atât de mult timp, sigur nu o să fie greu.
— Alicia, ezită Mark.
— Hm?
— Știi că ar putea foarte bine să se prefacă și el așa cum o faci tu, nu? Nu știi nimic despre cine e omul ăsta.
Nu, nu știu. Nu îmi spun niciodată decât ce am neapărat nevoie să știu. Cred că e pentru că vor ca eu să cred în poveștile astea. Ca să pot să îmi joc bine rolul.
Cât de curând cred că or să inventeze o poțiune a dragostei ca să mă facă să mă îndrăgostesc la comandă. Pot doar să sper că vor face și antidotul odată cu ea.
Treaba e că nu cred că sunt o actriță bună. Nu îmi joc rolul bine. Nu îl joc. Punct. Îl trăiesc. Îl simt până în măduva oaselor. Devin personajul care vor ei să fiu, indiferent că îmi place sau nu. Îl înțeleg, îi știu cele mai ascunse gânduri. Sunt ea.
Fără repetiții. Fără duble. Fără o a doua șansă. E în direct. Și, dacă îți uiți replicile, ești mort. Așa, pur și simplu. Cu o miză ca asta, ai face bine să fi bun. Habar nu am dacă aș fi o actriță bună. Fără amenințarea unei arme la capul meu, probabil că nu m-aș descurca la fel de bine și cred că aș urî să îmi învăț replicile pe dinafară.
Dar mă incită pericolul. Să simt mirosul morții în apropiere mă face să simt că trăiesc și mă forțează să nu pierd momente prețioase.
Da, când se termină spectacolul, odată ce personajul meu și-a rostit ultimul cuvânt, o parte din mine moare cu el și rămân la fel de goală ca și scena pe care o părăsesc. Asta până reușesc să îmi aduc aminte cine sunt sau până inventează ei o nouă poveste pentru mine. Doare. De fiecare dată.
