Iluzoriu

XIV - Parcul De Distracții

        Mă duce la parcul de distracții.
Relația cu John e... liniștitoare, ca o adiere caldă. E plăcut să faci chestii... normale. Nu mă simt ca și cum aș lucra în misiunea asta. E ca o vacanță, cu excepția alergatului, dar, chiar și așa, altfel nu merg niciodată să mă plimb în parc, nu merg la întâlniri, nu iau masa la restaurante, nu am primit niciodată flori.

        E plăcut să te întrebe cineva cum te simți, cum ți-a fost ziua sau ce planuri ai, să se intereseze ce traume cari după tine din trecut, să vrea să te cunoască. Și nu trebuie să spun adevărul, așa că lucrurile astea nu dor fiindcă nu le rostesc cu voce tare.
El are răbdare cu mine și, când suntem împreună, nu se ocupă decât de a mă face fericită. Nimeni nu a făcut din asta un scop până acum. E ca o mângâiere, îmi aduce confort.

        Dăm o tură prin casa bântuită, ne ținem de mână, stăm aproape unul de altul, râdem o grămadă, uităm de orice altceva.

        Mă provoacă să ne dăm în montagne russe. Dar e preferatul meu. Cum aș putea să refuz? Iubesc totul la el, viteza, înălțimea, vântul care îmi vâjâie prin păr, adrenalina. Euforia mă face să mă simt în viață.
Mâncăm hotdog și vată pe băț.

        Mi-era dor să trag cu arma! Din păcate, trebuie să și ratez câteva rațe, dar el le nimerește pe toate. Știe să tragă, dar nu mă uit la el. O iubesc pe fetița care își pune toate speranțele în mama ei. Femeia, însă, nu are șanse să împuște nenorocitele de rațe și să câștige ursul mult dorit. Nu știu la a câta încercare este, dar îmi e tare milă de ea. Se străduiește din răsputeri, depășită de situație nu pentru prima dată. E greu să fi mama singură. Sunt momente în care, deși dai totul din tine, pur și simpu nu ajunge. Mă întristează imaginea asta. Mai că îmi vine să uit de acoperire și să împușc dracului amărâtele alea de rațe pentru ea. Mama se simte aproape ușurată că schimbă o problemă cu alta, dar fetița e cu ochii în lacrimi când John vine mândru cu ursul în brațe.

        — Nu, te superi, nu?

        Nu mai pot suporta suferința copilei și a mamei deopotrivă, așa că îi dăruiesc ursul de la John înainte să îl fi primit cum se cuvine și înainte să mi se inunde ochii. Bucuria lor e ca un pansament peste sufletul meu.
Observ că și John pare să zâmbească mulțumit.

        — Mulțumesc tare mult! îi spun. Erau atât de nefericite!

        — Îți dorești copii?

        — Da, foarte mult. Dar cu siguranță nu acum, într-o bună zi...

        — Cred că într-o bună zi o să fi o mamă extraordinară.

        Eu sunt sigură că nu se va întâmpla asta. E marele meu regret.

        — Deci ce zici, luăm prânzul împreună data viitoare? Mă ia în brate și mă ține strâns. Sau putem să trecem direct la cină? Mă sărută.

        — Da, cred că am putea. Spun și îl sărut înapoi. Îmi pun brațele în jurul gâtului său și îl trag mai aproape. Îl sărut cu pasiune.

        Toată lumea s-a dus dracului. Suntem doar noi doi. Trăiesc doar pentru moment și momentul ăsta e perfect. Sunt ok. Mă simt fericită. Nu vreau să se termine încă. Vreau să stau aici în brațele lui pentru totdeauna cum fac adolescenții.

        — Trebuie să ne întoarcem în lumea reală nu? mă vait.

        — Asta este lumea reală, zâmbește el. Și am să continuu să îți arăt cât de grozavă poate fi. Dar acum trebuie să te duc acasă. Am niște întâlniri la care trebuie să ajung, în afara orașului. Am să lipsesc câteva zile.

        — Bine...

        — Urăsc să te las singură! Deși am văzut că poți să te aperi, adaugă.

        — Adică?

        — Șoferul meu te-a văzut atunci în parc. Trebuie să îți spun că am fost foarte impresionat. Se pregătea să vină să te ajute, dar nu a fost nevoie, am auzit ca l-ai pus jos pe tipul ăla.
Știam eu! Așa că sunt pregătită.

        — Nici eu nu știam că pot face așa ceva. Am luat niște lecții de kung fu când eram mai tânără. Dar nu mi-am testat abilitățile niciodată, râd. Mereu am crezut că nu sunt aplicabile în realitate. Credeam ca m-aș bloca. De asemenea, nu sunt sigură că mi-ar ieși încă o dată.

        — Mi se pare că ești mai puternică decât crezi.

        — Mă urmăreai?

        — S-ar putea să îl fi rugat pe Bob să stea cu ochii pe parc ca să știu când ieși la alergat...

        — Nu știu dacă să fiu flatată sau supărată pe tine.

        — Cum altfel aș fi putut să dau de tine?

        — Și eu care tot timpul ăsta am crezut că ne-am întâlnit din întâmplare...

        — Nu las lucrurile importante la voia întâmplării.

        Prețuiește fiecare sărut, mă îmbrățișează ca și cum aș fi cea mai prețioasă comoară.

        Când ajung acasă am un mare zâmbet pe față.

        — Poți să crezi că nemernicul m-a urmărit?

        — Credeam că deja știai asta. Se pare că Mark nu e la fel de bine dispus.

        Dar nu mă interesează.

        — Da, bine, nu mă așteptam să mi-o spună în față. Pleci undeva?

        — Am de lucru, spune și pleacă.

        Va trebui să merg și eu la sediu zilele astea. Perioada cât va fi John plecat e cea mai potrivită pentru asta.