Jocul razbunarii

Capitolul 3

Am parasit asa zisa camera de refugiu a idiotului si a gastii lui, enervata, ceea ce a atras atentia catorva elevi ce se aflau pe hol. Am ignorat privirile incarcate de uimire si susotelile indescifrabile si am coborat scarile, indreptandu-ma spre cantina.
Inainte de a incepe urmatoarea ora, cea de engleza, aveam 50 de minute libere pentru pauza de pranz. Nu imi era foame insa am ales sa trec pe acolo in cautarea lui Amber care a disparut parca fara urma. Cantina era aproape plina, insa prietena mea era inca de negasit printre sutele de elevi.

Am abandonat cautarea, in speranta ca va da ea de mine, deoarece liceul acesta era cu adevarat un labirint si nu aveam in plan sa ma ratacesc pe aici. Am coborat scarile masive din piatra, pana ce am ajuns la parter, de unde voiam sa imi iau cartea pentru ora de matematica din dulap si eventual sa il curat, asta daca nu cumva mizeria din dulapior nu ajunsese pana la manual.

Nu am ajuns aproape de el, deoarece l-am zarit pe Alexander, cu un cos de gunoi in mana dreapta, in timp ce cu stanga imi inchidea dulapul, dupa care pleaca.

M-am apropiat de dulap, l-am deschis curioasa si am vazut ca toata mizeria disparuse ca prin magie. Prin urmare Alexander a strans totul, insa nu imi puteam da seama de motivul actiunii sale.

L-am urmarit de la distanta pana in curtea liceului, unde s-a asezat pe o banca cu o doza de cola in mana, relaxat, nepasator, parca indiferent de tot ceea ce se intampla in jurul lui.

Nu aveam de gand sa ma duc la el, sau sa ii vorbesc, insa picioarele nu ma ascultau, purtandu-ma in directia blondului.

-De ce? Desi nu aveam de gand sa ma duc la el, sau sa ii vorbesc, picioarele nu mi-au dat ascultare, purtandu-ma in directia blondului, iar gura luandu-ma pe dinainte.

-De ce, ce? Intreaba la randul sau, socat prezenta mea.

-De ce m-ai curatat dulapul? Sau in pauze lucrezi drept ingrijitor? A chicotit usor la remarca mea, aparent rautacioasa si s-a mutat cativa centimetrii mai departe de mine, facandu-mi semn sa ma asez langa el. De data aceasta nu am mai ezitat si am ocupat locul pe banca.

-M-am simtit vinovat pentru ce a facut Aiden. Deoarece suntem prieteni, oamenii cred ca toti punem la cale planurile de a umili copii, insa nu e adevarat . Eu si Christain nu am stiut nimic despre farsele lui Aiden. Cuvintele sale m-au uimit, trezindu-mi suspiciuni despre actiunile celor trei.

-E in regula! Asa zisa farsa e enervanta, insa ilustreaza mai mult imaturitatea creatorului, decat modalitatea de a ma umili! Nu intelegeam in totalitate de ce Alex se simtea atat de vinovat insa nu am reusit sa ma mai gandesc la asta, pentru ca ceea ce mi-a spus blondul in continuare mi-a captat atentia.

-Uite care e faza! Stiu ca actiunile lui par imature si demne de un copil de scoala primara, doar ca Aiden nu e asa! Ceea ce ai vazut pana acum e partea lui, as putea spune, buna...presupun! Nu prea stiu unde sa incadrez noul Aiden! Ne stim de mici, si se presupune ca il cunosc foarte bine, dar e mai mult decat complicat. E imprevizibil si bipolar, mereu a fost! Nu ii pasa, nu iubeste, dar nici nu uraste! Traieste intr-o lume a lui, dar il inteleg. Are motivele lui! Asa ca stai departe de el daca nu vrei sa suferi.

Am aprobat fara sa spun nimic altceva. Era ciudat si multe semne de intrebare luau nastere in mintea mea, dar nu aveam de gand sa rostesc inca intrebarile cu voce tare, stiam ca daca as fi facut-o ar fi fost in zadar. Alex nu mi-ar fi raspuns. Dar un lucru imi era clar, misterul ma incita, iar pericolul ma atrage ca un magnet.

Blondul deschide rucsacul ce se afla langa el si scoata inca o doza de cola pe care mi-o da mie. Initial, voiam sa il refuz, insa nu fusesem la cantina, nu mancasem si nu bausem nimic de ceva timp si imi era inca sete, asa ca am acceptat.

-Mersi! Ai tot rucsacul plin cu doze? Raspusul lui a venit sub forma unui clatinat al capului in semn de negatie si mic zambet aparut in colturile gurii.