Jocul razbunarii

Capitolul 14

" Când ți-ai găsit calea, nu trebuie să ai teamă. Trebuie să ai destul curaj încât să faci greșeli. Dezamăgirea, înfrângerea și disperarea sunt unelte pe care Domnul ni le-a dat ca să ne arate drumul."

Paulo Celho

Am facut o multime de greseli, pe care, in mod normal ar fi trebuit sa le regret, insa nu a fost niciodata asa. Din fiecare greseala am avut de invatat cate ceva! De acum in colo, nu mai am timp de regrete! Am curajul sa gresesc, chiar daca as putea fi nevoita sa platesc pretul suprem pentru asta. Sunt constienta ca nu pot duce o viata linistita pana cand jocul nu se va incheia si o sa dureze mult pana atunci deoarece, acesta este deabia inceputul! Dezamagire? Infrangere? Disperare? Stiu ce inseamna, stiu cat de tare dor, insa nu ma tem de ele!

-Am uitat sa iti spun! Nu agreez sub nici o forma tradatorii! Asa ca nu incerca sa ma tradezi! Nu sunt un copil imatur si dezorientat asa cum crezi tu! Pune-ma la incercare si am sa te distrug!

-Ma ameninti? Intreaba serios!

-Nu te amenint! Te avertizez!

-Deci, sa inteleg ca nu ai incredere in mine?

-Increderea se castiga, iar eu nu sunt genul de persoana care se increde in oricine! Astept sa ma suni! Nu uita, ai o saptamana la dispozitie sa imi aduci informatii! Bag pistolul in geanta si parasesc biroul, lasand in urma detectivul vizibil dezorientat.

Parasesc sediul pe acelasi drum pe care am ajuns acolo, indreptandu-ma spre casa.
Intotdeauna am fost genul de om care iarta, dar niciodata nu uita. Cu toate acestea, exista un singur lucru pe care nu il pot ierta cu nici un pret, tradarea. Nu aveam nici macar un gram de incredere in Adam Murray, suspectam ca ma va trada, insa uneori trebuie sa risti. Adesea viata ne tradeaza pentru greselile pe care le facem, insa persoanele ce tradeaza din scopuri egoiste, perfide, fara ca tu sa ai vreo legatura, sunt josnice. Indiferent de modul in care va decurge jocul, imi voi crea strategia de castig pe parcurs.

Cerul era intunecat, nu numai datorita ploii de acum cateva ore, ci si datorita inserarii.
Strada era plina de cupluri, grupuri de adolescenti, vastnici, ce se plimbau linistiti, bucurandu-se de racoarea serii. Pareau atat de fericiti, de optimisti, de lipsiti de probleme. Fericirea lor imi crea o stare de nostalgie profunda. De ce oamenii din jurul meu puteau fi fericiti si eu nu? De ce? Pentru ca mie, un monstru mi-a distrus viata, familia, copilaria.

Mi-a rapit persoana careia trebuia sa ii spun mama, persoana care trebuia sa fie langa mine si sa ma sprijine in momentele grele. Eu nu pot fi ca ceilalti adolescenti de varsta mea, pentru ca trebuie sa gasesc criminalul si sa il fac sa platesca pentru tot ce mi-a facut, pentru tot ce mi-a furat.
Uneori am impresia ca viata ma uraste atat de tare incat vrea sa dispar. Nu as fi oare mai fericita daca as muri? As putea foarte usor sa scot pistolul, sa il pun la tampla si sa apas pe tragaci, inainte ca cineva sa mai poata face ceva. Nu ar fi mai usor?

De multe ori am vazut ca viata nu te intreaba daca esti prea tanar sau daca esti pregatit pentru a suporta o pierdere. In viata cazi, dar daca esti prost alegi sa ramai jos! De ce as renunta acum? De ce sa nu ma ridic din nou, asa cum am facut-o de fiecare data? Dar oare, de cate ori trebuie sa mai cad si sa ma ridic pana cand dimineta va sosi si ma va trezi din acest cosmar?

Am intrat in casa si observ ca totul era exact asa cum am lasat. Era inca ziua mea, mai erau aproximativ patru ore pana la miezul noptii. Abia asteptam sa treaca si ziua aceasta! Inca un an, inca o aniversare groaznica. Mi-am aruncat geanta pe canapea si am mers in baie. Aveam nevoie sa uit pentru un moment de tot, de Aiden, de criminal, de toate problemele din jur. Am lasat hainele sa cada usor de pe trupul meu si am intrat in dus. Apa fierbinte ma relaxa intotdeauna. Mi-am sters corpul cu un prosop si m-am imbracat cu niste haine lejere.