Jocul razbunarii

Capitolul 22

"Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este, ea însăşi, o ficţiune. Poţi trăi şi fără minte. Însă nu poţi trăi fără inimă."

Osho

Cand mintea si inima ta se afla in contradictie, ce faci? Pe care dintre ele o lasi sa vorbeasca? Daca ii dau cuvantul inimii, voi rani persoana pe care o iubesc, iar in cele din urma, o voi pierde pentru totdeauna. Dar daca las mintea sa vorbeasca, voi ramane singura, inecandu-mi amarul in regrete.
Indiferent de alegere, fie ca voi permite inimii sa vorbeasca, fie mintii, intr-un final tot acolo se va ajunge, voi fi ranita si voi suferi. Deci, pe care ar trebui sa o aleg? Careia ar trebui sa ii ofer prilejul de a ma distruge incet?

Razele calde ale soarelui ce se jucau pe fata mea, m-au rupt din somn, facandu-ma sa deschid usor ochii. Eram ametita si capul ma durea, din nou, probabil si din cauza ca de o vreme, am sarit peste majoritatea meselor. Mi-am ridicat cu greu capul si am observa ca eram jos, langa usa, unde ma asezasem cu cateva ore in urma. Perfect, am dormit pe jos! M-am ridicat parca mai obosita ca inainte sa adorm si am deschis usa, cu gandul de a face un dus lung care sa imi amelioreze starea proasta.

-Buna dimineata soare! Tarandu-ma somnoroasa prin living, ma gandeam la cat de buna ar fi o cafea in momentul acesta, cand vocea ragusita a lui Aiden mi-a rupt firul gandurilor.

-Unde e Erik? Il intreb confuza, privindu-l cum sta infofolit intr-o patura pe canapea.

-A plecat pentru ca avea treaba. Nu mi-a spus unde. Isi afunda si mai tare fata in patura, lasand la iveala doar ochii ce ma priveau nevinovati.

-Si tu de ce mai bantui pe aici? L-am privit cu o spranceana ridicata, in timp ce el se facea mai comod.

-Pur si simplu! Imi place aici, plus ca era mult prea tarziu cand tu ai venit ca sa ma intorc acasa. Parul dezordonat, ochii somnorosi si vocea ragusita imi indicau faptul ca nu de mult s-a trezit. Imaginea lui dimineata facea ca inima mea sa bata din ce in ce mai tare.

-Nebuni! Sunt inconjurata de nebuni. Spun indreptandu-ma spre baie, lasand in spate imaginea unui Aiden superb, abia trezit din somn.

Am intrat in dus, lasand apa calduta sa ma relaxeze si sa ma scape de toate grijile macar pentru un moment. Mi-am luat o pereche de pantaloni scurti negrii si un tricou gri largut, iar atentia mi-a fost atrasa de lantisorul din jurul gatului meu, cel primit de la Aiden. Atunci mi-au revenit in minte toate momentele frumoase petrecute impreuna. Imi era dor de el, de imbratisarile lui, de sarutarile lui, de tot ce tinea de el. Era aproape de mine, insa era totusi prea departe.

Imi amintesc si acum ziua in care trupa lui a avut concert. Aiden a tinut neaparat sa vin si in urma insistentelor sale am acceptat. Sala in care se desfasura concertul era imensa si plina in mare parte de adolescente entuziasmate. Concertul a fost unul superb, cu adevarat memorabil, nu numai pentru faptul ca era pentru prima data cand vedeam pe scena o trupa pe care o adoram, ci pentru faptul ca iubitul meu era acolo si tot timpul imi arunca priviri fugare si mici zambete nevinovate, care ma faceau sa ma simt speciala. Seara aceea a fost perfecta si va ocupa permanent un loc in inima mea. Atunci, eram atat de fericita si nimic nu parea ca ne sta sau ne va sta vreodata in cale. Insa acum situatia s-a schimbat. Acum tebuie sa port in permanenta o masca in preajma lui, sa imi ascund sentimentele si sa ma prefac a fi indiferenta cand vine vorba de el. Il iubesc, dar nu pot sa o arat pentru ca l-as putea pierde pentru totdeauna.

Am bagat lantisorul pe sub bluza si am iesit din baie, intampinata de un miros halucinant de cafea. Am urmat mirosul, parca in transa, ce m-a purtat in bucatarie.

-Am facut cafea! Aiden se intoarce cu fata spre mine asezand doua cani pline cu cafea pe masa, abordand un zambet de milioane, la care eu am incercat sa raman impasibila. De unde stia ca vreau sa beau cafea? Acum citeste si ganduri?

-Cel putin nu ai distrus din nou bucataria! Imagini cu bucataria devastata din seara trecuta, sau daca stau mai bine sa ma gandesc, de acum cateva ore, mi-au reaparut in minte, multumindu-le in gand celor doi tembeli ca macar ai curatat in urma lor.
M-am asezat pe unul dintre scaune, Aiden luand loc in fata mea, intinzandu-mi una dintre cani. Am luat pofticioasa o gura din bautura fierbinte, gustul nici prea amar, nici prea dulce acaparandu-mi simturile.

-Nu stii tu sa faci clatite, dar cand vine vorba de cafea esti un geniu! De aceasta data, am lasat un zambet sa mi se intinda pe fata si l-am privit recunoscatoare pe baiatul din fata mea, in timp ce sorbea din cafeaua lui. As fi stat toata ziua daca as fi putut, sa il admir ca pe o piesa de arta afisata intr-un muzeu. Am avut un noroc extraordinar sa cunosc o persoana ca el, insa, din nefericire el a avut ghinionul sa ma cunoasca pe mine, cea care il poate distruge in orice moment fara ca macar sa realizeze.

Mi-am terminat abatuta cafeaua si eram sigura ca el observase atitudinea mea, insa alesese sa ma lase in pace, lucru pe care il apreciam enorm. M-am dus in camera mea de unde am luat cheile masinii pe care o imprumutasem de la Taylor si unul dintre pistoalele cu tranchilozante. Coreeanul spusese ca toate armele pe care mi-le vanduse Murray erau false, insa in acel moment am observat faptul ca in spatele privirii detectivului, mai exista ceva, un fel de intuneric ca atunci cand se stinge lumina unei lanterne. Ca si cum cineva uitase sa schimbe bateriile fetei. Aceasta a fost reactia lui Murray cand a auzit de acele arme, a ramas blocat, semn ca nu era in totalitate de acord cu Taylor.

-Unde te duci? Privirea satenului era atintita pe mana in care tineam strans cheile masinii ce astepta cuminte afara.

-Trebuie sa fac cumva sa scap de masina cu care am venit aseara. Desi iubesc masina aceea, nu o puteam pastra din doua motive. Primul pentru ca teoretic am furat-o si pot avea probleme cu politia si al doilea motiv e acela ca pastrand-o, risc ca Taylor sa ma gasesca mult prea repede.

-Vin cu tine! Imi spune hotarat, inhatandu-si telefonul de pe masa de sticla.

-Nu vii cu mine pentru ca trebuie sa mai merg undeva si nu vreau sa am grija si de tine. A trecut nonsalant pe langa mine, ca si cum nici macar nu auzise ceea ce tocmai am spus, ignoranta lui dandu-mi dureri de cap. Vorbeam cumva cu peretii?

-Ce faci, nu vii? Mi-am intors capul catre Aiden ce statea in usa gata sa plece in orice moment.
Si numai incerca pentru ca de data aceasta nu renunt, merg cu tine! Am deschis gura sa aduc inca un protest pentru a-l face sa renunte la planul de ma urmari, insa am inchis-o la loc, realizand ca ar fi in zadar. Pana la urma ce se poate intampla rau? Murray oricum e ranit si nu prea poate face mare lucru si cu putin noroc, poate nici nu v-a fi acolo. Sper!

-------------------------------------------------------