Annorexia [F.F - H.S]

Capitolul 12

*In primul rand vreau sa ii multumesc lui nameless-heea pentru coperta superba a cartii si lui cristinasava737 pentru imaginea minunata de la Media. Acum, vreau sa imi cer scuze pentru ca nu am mai postat, credeam ca in vacanta voi posta mult mai mult, dar se pare ca am gresit. Am inceput sa dau mai multa atentie celeilalte mari pasiune, aceea de a citi si am cam uitat de scris, si nu prea vreau asta. Voi incerca sa scriu si la Mostenitoarea, deci daca cititi si acea carte, sa stiti ca urmeaza un capitol la ea in curand. Sper sa va placa acest capitol si sa imi lasati parerile voastre mai jos, intr-un comentariu, ar insemna foarte mult pentru mine. Si vreau sa va multumesc pentru ca am vazut ca Annorexia o sa faca in curand 1k, fara voi nu as fi putut ajunge pana aici. Lectura placuta si imi cer scuze pentru greseli, daca sunt. 

ATENTIE:CITITI CE SCRIE LA SFARSIT!*

Degetele micute ale picioarelor ii erau inghetate si nici vorba sa le mai simta. Doar atingerile fine cu degetele mainilor o asigurau ca inca erau acolo. Intunericul era tot la fel de dens cum il stia si avea o mica bucurie ca acel chip batran nu era aici deocamdata, se putea bucura de singuratate. Parul aproape pietrificat de praf si mizerie ii atarna in jurul fetei si pe spate. Crescuse considerabil si ii acoperea aproape tot spatele. Mainile scheletice si mult prea albe le avea inconjurate in jurul trupului ei micut, incercand sa se incalzeasca, avand, de asemenea, picioarele stranse la piept. Cimentul era la fel de rece precum il stia si atmosfera inchisa si mirosul de mucegai si soareci apasator ii intepau narile, dar de data astea reusea sa nu le mai dea atat de multa importanta. Desi nu putea vedea nimic, ochii ei frumosi se miscau peste tot, sapand in intunericul dens. Respiratia ii era precipitata si avea nasul infundat. Avea un inceput de raceala dar nu se plangea, stia ca oricum nu o sa primeasca nimic pentru asta, trebuia sa astepte sa ii treaca.

Tusitul unui nebun o facu pe Ann' sa tresara in soc si se ghemui mai mult pe cimentul rece. Nu scosese nici o vorba de frica doamnei in alb care s-ar putea intoarce pentru a o controla din nou. Gandurile ii erau asa amestecate in cap, mult prea rapide si neclare pentru a se putea axa pe ceva la care sa se gandeasca. Dar peste toate gandurile ei negre era un singur lucru luminos. Doi ochi verzi de ingeri acopereau toate gandurile negre, aducand lumina si caldura in sufletul ei. Ann' nu se putea abtine sa nu se gandeasca la ei, la acei ochi verzi si acel chip frumos de inger. Era incetosat in mintea dar stia ca o marcase. Nu stia cine era, dar stia ca voia sa il vada din nou, il simtise ca pe o scapare din infernul in care traia. Mainile o furnicau din cauza unei atingeri fine, si dorea sa mai simta acea atingere la nesfarsit.

Inspira adanc inabusind un cascat din cauza fricii. Capul ei se misca usor spre dreapta si nu avu nici o reactie cand observa din nou chipul batran privind-o din intuneric. Ramase privind spre el, imaginandu-si ca in locul chipului barbar si batran, era un chip de inger, cu ten alb si ochi verzi.

Si in timp ce Ann' statea in celula ei mizerabila, visand fara sa vrea la Harry, in fata clubului de noapte se auzeai tipete, amenintari si agitatie.

 Mainile lui erau inca inclestate in jurul gulerului sau, maraind in furie in timp ce domnisoara imbracata sumar tipa, spunandu-i sa ii dea drumul. Harry incerca sa o ignore si sa se concentreze pe tipul a carui fata se afla atat de aproape de a lui. Ochii lui Sam erau mari, era socat si desi incerca sa vorbeasca, tot ce ii ieseau pe gura erau doar niste balbaieli. Stia ca a dat de necaz si in momentul asta ii era teama pentru el, ochii lui Harry erau intunecati si aruncat flacari spre el si muschii bratelor erau asa mari si incordati de parca ar sta sa puste.

Nu il mai vazuse pe Harry niciodata asa, stia ca in spatele privirii lenese si zambetului strengar se poate ascunde un barbat periculos si stia ca nu are nici o sansa in fata lui, nu se putea pune cu el si cu muschii sai atat de vizibili in momentul asta si speranta lui ca cineva sa ii sara in ajutor era distrusa, era ora cinci si ceva dimineata. Ideea ca Sara sa ii sara in ajutor era total exclusa.