Annorexia [F.F - H.S]

Epilog

* Acest epilog este unul scurt si sper ca o sa clarifice tot ceea ce va era neclar. Nu o sa spun nimic acum, voi spune tot ce am de spus in multumiri, asa ca sper sa va placa acest capitol si va rog sa imi scuzati eventualele greseli. Lectura placuta! *

Mainile puternice care erau inlantuite de bratele ei o trageau cu putere spre iesirea cladirii. Multimea de reporteri adunata in fata usilor incepura sa strige iar in fata ochilor ei vedea doar alb din cauza bliturilor camerelor de filmat si fotografiat. Microfoane apartinand diferitelor posturi de televiziune ii erau aduse aproape de gura in timp ce reporterii ii puneau intrebari, asteptand ca aceasta sa le raspunda asa cum facuse pana acum. 

Dar de data asta, Nadina Hudgens nu avea sa mai spuna nimic. Pierduse procesul si se simtea jalnica. Se ura atat de tare pe sine pentru esecul acesta incat ar fi fost in stare sa isi smulga singura carnea de pe oase. Ar fi vrut sa intre in pamant, la propriu. Isi lasa fata spre pamant, incercand sa se ascunda de camerele care cu siguranta nu ar fi ratat privirea ei infranta. Ura sa piarda. 

Ii blestema din nou pe Harry si familia lui. Ii ruinase sansa de o salva pe mama ei pentru o iubire prosteasca. Considera ca ea nu facuse nimic rau, tot ceea ce se intampla in institut era pentru o cauza nobila. Nu intelegea de ce a avut nevoie sa treaca prin atatea procese, si nu intelege de ce a fost condamnata la inchisoare pe viata. Nu intelege de ce toata lumea o jignea, de ce toata lumea se uita la ea cu sila. Niciodata nu a mai primit un asemenea tratatment. 

Ii venea sa urle, ii venea sa isi bage singura unghia in gat. 

Cei doi jandarmi din spatele fata ei reusira sa indeparteze reporterii de ea, si pentru asta era recunoscatoare. Masina aparu curand langa ea, iar portiera ii fu deschisa de unul din jandarmi, in timp ce celalalt ii apleca usor capul, obligand-o sa intre in masina. Nici macar nu a fost nevoie de aceasta actiune, pentru ca Nadina ar fi intrat singura, de bunavoie. 

Curand, toate locurile masinii se umplura, iar motorul porni. Nadina arunca pentru ultima data o privire asupra Curtii de Justitie din San Francisco. Printre multimea de oameni, putu sa recunoasca cateva chipuri cunoscute. Fostele ei angajate erau si ele anchetate, fiind considerate complice. 

Nadinei nu ii pasa atat de tare de ele sau de soarta lor, se ruga doar ca Mira Styles sa aibe de suferit. S-a visat cu ea stand in inchisoare, chinuind-o. Era un vis frumos. 

Masina porni, ducand-o pe Nadina departe de Curte si usor, usor, de civilizatie. Nadina privi doar pe geam, incercand sa memoreze peisajele si culorile. Abia acum simtea disperare si frica. Avea sa intre in inchisoare in curand si sa moara acolo. Niciodata nu va mai vedea orasul, niciodata nu va mai putea inspira aer curat. Niciodata nu isi va mai vedea mama, internata acum in spital, si nici pe Roger, iubirea vietii ei. 

Inchisoare aparu in raza ei vizuala dupa inca o ora de mers. Nadina o privi cu ochi mari. Cladiri de piatra, turnuri de control si gard electric. Frica incepu sa i se formeze in piept ca o menghina care ii prinse inima, facand-o sa bata mai tare. 

  —Nu ma duceti acolo, va rog, nu e locul meu acolo! Tipatul ei ii facu pe cei patru jandarmi cu care era insotita sa tresara. Unul dintre cei care stateau langa ea o prinse de brat si o stranse, in timp ce ii vorbi pe un ton jos si amenintator. 

—Asa e, locul tau e in Iad, dar pana atunci, vei sta aici! 

Disperarea o facu pe Nadina sa verse lacrimi si sa tipe. Toata inchisoarea era cu ochii pe ea in timp ce Nadina fu trasa de cei patru jandarmi spre celula ei. 

Iar atunci cand ajunsera la ea, usa grea din metal se deschise cu un scartait puternic, facandu-i pielea Nadinei de gaina. Doua maini o impinsera inauntru, moment in care tipa cu putere, cuprinsa de frica. Incerca sa se ridice si sa incerce sa plece, insa usa grea se inchise.