Annorexia [F.F - H.S]

Capitolul 13

*Aici este si capitolul 13. Sper sa va placa si vreau sa imi lasati in comentarii parerea voastra despre capitolul asta si sa imi raspundeti la o intrebare: Cine credeti ca e planul lui Sam? :D La Media avem un cover cu dragii nostrii facut de o fata, draga mea, daca vezi asta, iti multumesc foarte mult, e minunat, si un vine cu ei doi facut de mine, as dori sa imi spuneti din nou in comentarii cum mi-a iesit. Va rog sa imi scuzati greselile, daca sunt. Lectura placuta!*

Miranda era in sufrageria din casa Styles, avand un pamatuf in mana si fredonand o melodie vesela. Stergea vesela praful desi mintea ei era plecata cu totul altundeva. La Roger, sotul ei. Inca dormea in camera lor si ii era teama sa nu fie bolnav. Lasand pamatuful langa o vaza cu flori, porni pe scari spre dormitorul lor. Incerca totusi sa ignore durerea usoara din picioarele ei. Orele de munca prin casa si gradina isi facea simtite prezenta.

Usa dormitorului lor era crapata si Miranda se opri putin inainte sa intre pentru a arunca o privire inauntru. Roger statea la marginea patului. Miranda era bucuroasa ca era treaz si nu mai era riscul de a-l trezi ea. Puse mana pe clanta dar se opri cand vocea lui Roger se auzi.

—O sa incerc sa vin cat mai repede - ce vrei? - sigur ca imi e - bine, la revedere!

Lua telefonul de la ureche si inchise apelul. Miranda inghiti in sec si mii de intrebari ii inundara capul. Cu cine vorbea? Si unde sa se duca? Era sambata, avea zi libera de la munca. Muscandu-si buza intra in camera. Roger o privi pentru o secunda apoi zambi.

—Buna dimineata, Miranda!

—Buna dimineata, Roger! Zambi stramb Miranda, apoi isi imbratisa sotul. Acesta isi incolaci bratele in jurul ei si o saruta scurt pe frunte. Cand se despartira, Miranda observa ca Roger era imbracat deja in niste pantaloni gri dintr-un costum mai vechi si un plover negru.

—Pleci undeva? Intreba ea privindu-l in ochi si pentru un moment vazu in ei agitatie.

—Da, plec pana la munca, seful...seful m-a chemat sa... sa rezolvam niste probleme. Balbaiala lui ii dadu de gandit Mirandei, si ce o durea cel mai tare era ca putea citi clar in ochii lui ca mintea.

—Ce fel de probleme? Roger, e sambata, speram sa mancam amandoi micul dejun. Isi uni mainile in speranta ca Roger sa accepte.

—Imi pare rau, Miranda, dar chiar trebuie sa merg. Nu am inteles nici eu prea bine ce fel de probleme dar din tonul sefului meu, pareau chiar serioase. Nu stau mult!

Si fara sa mai spuna nimic, parasi incaperea, lasand-o pe Miranda singura si trista.

*

Scarile erau asa cum si le amintea el, murdare si deformate. Si multe. Tinand in mana geanta grea si alba a Mirei, urca scarile incet. Se simtea oarecum usurat ca se afla aici, in locul in care se afla si Ann'. Probabil era prostesc, dar se simtea bine ca acum era aici, si putea opri orice i s-ar intampla lui Ann'. Mintea lui era indreptata doar spre ea, si avea sa faca o vizita la clinica, sa se asigure ca e acolo, vie si nevatamata. O auzea pe Mira urcand incet scarile in urma lui. Era ciudat sa nu vorbeasca (,) cu ea. Nu erau certati, asta era sigur. Nu era suparat ca nu dorea sa il ajute cu Ann', nu o putea obliga pana la urma, si oricum avea sa o scoata de acolo, cu sau fara ajutorul ei.

Se abtinea din rasputeri sa nu ii spuna ce se intamplase in dimineata asta. Inima il durea stiind ca ea va plange din cauza unui dobitoc si el nu stia ce trebuia sa faca in cazul asta. Sa o lase sa planga sau sa o consoleze? Cateodata e bine sa plangi, e ca si cum ti-ai exprima toata amaraciunea si supararea intr-un mod mai tacut, ca si cum fiecare lacrima este considerata un cuvant sau un sentiment rau, si tu te detasezi de ele. Dar nici nu putea sa suporte sa vada lacrimi pe fata ei de inger.