Coroana întunericului

Capitolul 1: Ekaterina

      Încătuşată, așa mă simt acum. Sunt prinsă într-o lume pe care o cunosc atât de bine, dar parcă abia acum pot vedea adevărul din umbră. Părem invincibili, desfătându-ne din toate deliciile vieţii, însă e doar o minciună colorată frumos. Trăim într-o lume în care interzisul domneşte în voie şi ce poţi face atunci când tentaţia se află la orice pas? Speri doar că nu vei fi prins, căci înfrânarea nu reprezintă o opţiune.

      Priveam, prin geamul îngheţat, noaptea în splendoarea ei misterioasă. Luna era la primul pătrar, încercând cu disperare să se facă văzută într-un cer împovărat de norii grei. Se pare că furtuna se apropia grăbită. Asta mă bucură puţin. Oftez discret şi îmi întorc privirea către drumul din faţă. Îl cunoșteam prea bine, dar acum părea diferit. Eram pe bancheta din spate a maşinii blindate. Stăteam, ca de obicei, lângă cancelarul Mavrak, dar acum era diferit. Ceva lipsea, iar acel ceva erau părinţii mei. Moartea lor mi-a pus pe umeri greutatea coroanei.

      Era un sentiment exuberant. Maşina era prea goală. Rochia vişinie pe care o purtam era lungă până sub genunchi şi îmi lasă umerii la vedere discret. Camerista îmi prinsese părul cu precizie într-un coc, însă aveam cosițe prea bogate şi câteva fire negre rebele ieşeau din prinsătură. Toată atenţia se întorsese acum spre mine şi simţeam că mă sufoc. Uram faptul că Nina, doica şi persoana la care acum ţin cel mai mult, insistase cu încăpăţânare să port rujul vişiniu, cel pe care mama obişnuia să îl poarte. Mă prindea mai bine decât pe ea, însă îmi lăsa un gust amar faptul că trebuia să am aparența mamei şi gândirea tatei. Îi înlocuiam şi mi se părea atât de crud. Nu voiam să le înlocuiesc amintirea, nu voiam să fie uitaţi, nu voiam să îi pierd.

      Ne îndreptăm spre întrunirea Alianţei Arămii. Se legase cu mulţi ani în urmă şi unea cele șapte specii ce îşi fac de cap pe pământ, pentru a convieţui în pace. Se înfăptuise un set de reguli după care trebuia să trăim astfel încât viaţa să pară paşnică. Regii tuturor speciilor trebuiau să fie prezenţi împreună cu moştenitorii. Seara începea cu o şedinţă generală a conducătorilor şi se încheia cu un bal restrâns.

      Sunetul tocurilor pe treptele reci ale nopţii îmi părea acum iritant. Respir adânc, căci trebuia să îmi alung melancolia şi să devin regina nemiloasă, umbra întunecată despre care toţi şuşotesc pe la spate.

      Sala de şedinţă era o cameră în formă de oval, cu o mare cupola decorată cu sticlă colorată drept tavan. În mijlocul încăperii era format un cerc din coloane albe şi împodobite de ghirlande verzi. Fiecare coloană reprezenta o specie, iar în dreptul ei erau scaunele specifice regilor. Faptul că acum era doar un scaun lângă coloana vampirilor m-a făcut să urăsc şi mai tare seara. Moştenitorii urmăreau şedinţa din amfiteatrul ascuns după un paravan de sticlă neagră. Mi s-au prezentat condoleanţe, iar eu le-am acceptat deşi ştiam că majoritatea surâd către pierderea mea. Vampirii erau puternici şi invidiaţi de multe specii. Restul întâlnirii a decurs normal, banal, ca de obicei.

      M-am îndreptat către sala de bal. Nu aveam starea necesară pentru această petrecere formală, dar acum nu mai puteam să nu fiu prezentă.

      — Ekaterina!

      O voce dulce mă strigă şi mă întorc dând de acei ochi mari şi de un verde sincer. Părul ei roşcat era împletit într-un spic şi acum înţelegeam de ce părinţii ei o numiseră Rose. Era prinţesa oamenilor şi una din singurele mele prietene. Vampirii nu pot reproduce, aşa că familia regală îşi alege un copil uman, îl creşte pentru coroana şi mai apoi îl transformă în vampir la o vârstă potrivită. Când eram mică, simţeam că Rose mă înţelege şi aşa a rămas şi după ce am devenit vampir. Nu suportam pe mai nimeni dintre moştenitori sau familiile regale, însă existau câteva excepţii, foarte puţine în număr. În doar două persoane aveam încredere şi poate agream încă o persoană sau două.