Coroana întunericului

Capitolul 48: Malakai

      Treptele conacului par să fi îmbătrânit de când Malakai pusese ultima dată piciorul pe ele. Stă aşa, în faţa lui, lăsând amintirile să îi treacă una câte una prin minte. Cât fusese copil, viaţa îi păruse mai colorată, dar acum ca adult, înţelege sacrificiile enorme pe care a trebuit să le facă pentru coroană şi faţă de înţelepţi. Acum, aici, e timpul să rescrie istoria.

      Un fulger brăzdează cerul pe întreaga lui lungime, ascuns între norii groşi, negri. Malakai ridică privirea către cer şi zâmbeşte în colţul gurii. O furtună... Vremea este de partea lor.

      Uşile mari ale conacului se deschid, iar salonul imens, poleit cu aur şi marmură îl orbeşte înainte să intre. Face primul pas, prin tocul maroniu al intrării şi rămâne să arunce o privire. Dar două gărzi îi apăr în faţă, umbrind toată acea lumină. Pielea le este solzoasă şi pare tare ca piatra, ochii le sunt negri pe întregul. Se pare că înţeleptul îngerilor îi aprovizionase cu nişte gărzi nepământeşti. Malakai nu se aşteptase să meargă atât de departe, dar se pare că frica lor era mai adâncă decât ar fi crezut ei.

      Nu îşi înclină capul în faţa lui Malakai, ci doar îl privesc cu asprime, aşteptând ca el să le urmeze instrucţiunile. Oftează în sinea sa şi îşi înclină capul, aşteptând să fie condus. Una din fiare rămâne în spatele lui, în timp ce cealaltă îi arătă drumul către sala de şedinţe.

      Două uşi din aur se deschid, zgomotul lor atrăgând atenţia tuturor celor ce îşi ocupaseră deja tronul. El este ultimul care a ajuns, aşa cum şi dorise, să întârzie întrunirea. Până la urmă, e prima dată când el păşeşte aici în calitate de rege şi este şi ultima. Aşa că are de gând să savureze aceste câteva momente.

      Ekaterina stătea acolo, lângă una din coloanele înalte, sufocată de trandafirii roşii ce îşi încolăciseră tulpina în jurul ei. Tronul îi stătea mai bine ca niciodată stând aşa acolo, îmbrăcată în vişiniul vechi al casei sale, arzând a răzbunare. Privirea ei neagră se ridică, dând de a lui şi îşi ridică bărbia. Pentru prima dată, Malakai vede cum puterea se şerpuieşte în jurul ei, iar ea o îmbrăţişează cu totul. Pentru prima dată, ei, moştenitorii, sunt conştienţi de puterea care le-a fost suprimată. Astăzi, este prima şi ultima zi în care îşi vor folosi întreaga putere.

      În amfiteatru, moştenitorii îşi ocupaseră locurile, închişi ca şi cum ar fi cei mai căutaţi criminali. Două gărzi îi supravegheau în interior, iar în spatele lor uşa este încuiată cu câteva seturi de lacăte. Două alte gărzi aşteptau în faţa uşii, probabil mai lejer, fiindcă ştiau că moştenitorii nu au cum să iasă de acolo.

      Selena îşi pune mâinile în poale şi se joacă nervos cu degetele ei, privindu-l pe Malakai care îşi ocupă locul. Acolo, jos, sunt părinţii lor, prietenii lor și mai important decât toate, acolo jos sunt cei care au omorât lumea care li se cuvine. Căldura nepământească a mâinii lui Lucius, peste a ei, o trezeşte din această transă. El aruncă o privire către ea, la fel făcând şi Selena. Oftează, căci era timpul. Căzuseră de acord că Selena are nevoie să canalizeze puterea pe care flăcările lui Lucius o alimentează în permanenţă, pentru a nu se secătui, căci va face vrăji foarte puternice.

      Celest, care stă la un loc distanţă de ei, îi observă şi râde rece privindu-le eforturile.

      Şedinţa începe, iar un fior rece trece prin fiecare moştenitor, căci lupta lor începe cu adevărat acum. Damian se ridică din locul lui şi se apropie de ieşire, însă gărzile rămân drepte în faţa lui.

      — Haide, spune Damian cu un zâmbet, nu putem rezolva cumva?

      Gărzile nu scapă nici măcar o clipire şi rămân cu bărbia sus, de parcă Damian le-ar fi inferior.