Coroana întunericului

Capitolul 11: Ekaterina

       Amintirea acelei seri îmi lasă din nou un gust amar. Setea infantilă de a fi în câştig a lui Lucius fusese mai mare decât puterea mea de a lupta. Poate că atunci a fost momentul în care, realizarea că mă zbăteam pentru ambele lumi din care făceam parte pe când trebuia să îmi uit trecutul, m-a lovit îngrozitor de tare.

      Sângele mi se prelinge în palmă şi coboară pintre degetele firave, căci unghiile îmi sunt adânc înfipte în carne, în timp ce îi urmăresc pe Lucius şi Azur cum ies pe uşă şi se fac pierduţi în spatele ei. Malakai îi conduce din spate în tăcere, iar eu sunt încătuşată în spatele oglinzii cu o dorinţă arzătoare de a gusta răzbunarea. Aş sparge întreg geamul şi m-aş năpusti asupra lor într-o fracţiune de secundă.

       Imaginea inimii lor, pulsând din ce în ce mai încet în mâna mea, îmi încântă gândurile. O parte întunecată din mine începe să iasă la suprafaţă şi mă izbeşte cumva de întreaga mea realitate. Nu trebuie să las furtuna să mă domine, ci să fiu una cu ea. Trebuie să mă gândesc cât de multe pusese Malakai în joc insistând să fiu martora acestei discuţii. Poate că uneori avea mai multă încredere în mine decât însăşi eu... Privirea îmi cade asupra lui, neînţelegând încă cum poate să stăpânească un asemenea control, cu privirea rece şi expresia serioasă, emanând o putere de neegalat.

      Uşile bibliotecii se închid într-un ecou adânc şi cu ele, eu încerc să îmi controlez respiraţia. Trebuie să îmi iau un moment pentru a calma toată această nebunie ce îmi curge prin vene.

      Malakai rămâne câteva momente mai lungi, fixând cu privirea pierdută un punct de pe uşă şi mă întrebam dacă ceva îi trezeşte suspiciunea. Inspir adânc şi expir prea repede, iar camera începe să se învârtă cu mine pentru o secundă. Îmi ridic privirea şi dau de el în aceeaşi poziţie stranie. Mâna lui se sprijină brusc de uşa greoaie a încăperii şi îi caut privirea.

       La naiba! Îmi strig în ecoul minţii mele. Pielea lui îşi pierduse din culoare, iar privirea îi căzuse în jos, răsuflând din ce în ce mai greu. Nu, nu! Îmi strig şi mai tare, dar ştiam deja că își folosise toată furia pe ei și cu ea se dusese și întreaga lui energie.

      Împing oglinda, lăsând urma degetelor mele cu sângele prelins pe ele şi îmi măresc viteza pentru a ajunge la timp. Îl ajut să se sprijine de mine exact înainte să cadă. Mă întreb cât de mult pătrunsese în oroarea sulfetulelor lor infecte sau cât de mult îl torturase pe unul din ei. Nu l-am văzut decât o dată întunecându-şi privirea astfel şi căzând fără vlagă. Chiar şi atunci, a suferit în tăcere, ascuns în cel mai întunecat colţ al lumii lui, când aripile îi fuseseră smulse fără pic de milă.

      — Cum se face că doar tu mă vezi mereu în astfel de momente? Malakai mă întreabă cu vocea uşor obosită atunci când îl aşez lent pe canapea.

      — Stai liniştit, nu ţi-a scăzut măreţia în ochii mei, îl asigur.

      — Asta e o mărturisire?

      — A ce? întreb în timp ce mă aşez lângă el.

      — Că mă priveşti şi cu ochi buni.

      Râd scurt şi mă ridic pentru a pune apă într-un pahar. Nu intenţionasem să mă aflu acolo în acea zi. Fusese o zi însorită încă de cu dimineaţă, iar simţurile mele erau încă sensibile căci mă obişnuiam încet cu transformarea. Camera victoriană din spatele biroului îmi şoptise insistent să mă ascund în braţele ei întunecate şi nu putusem să îi rezist, dar nu am ştiut niciodată că el o să îşi găsească acelaşi refugiu. Căzuse în genunchi prin oglinda sinistră, se izbise de piatra veche de pe podea şi rămăsese acolo cu suflarea rece câteva momente bune, până am reuşit să îl fac să-mi vorbească. Era cel mai departe loc de casă în care ştia că poate avea câteva momente de linişte, iar eu fusesem o variabilă imprevizibilă.